Ovidiu Eftimie, tipul de la Times New Roman, a scos un roman SF. Într-o scurtă prezentare, mărturisește că scriitorii săi preferați sunt Karel Čapek, Jaroslav Hašek și Philip K. Dick. Ultimul este din alt film în raport cu Arhanghelul Raul, dar primii doi, umoriști de seamă (dar nu numai, mai ales Čapek), sugerează cam ce-ar vrea Eftimie cu romanul lui: să servească o carte inteligentă, care să manevreze cu dexteritate clișeele genului și să dea glume (multe glume) la populație.
La un prim nivel, Ovidiu Eftimie e un scriitor OK, cu un nivel rezonabil de umor (deși adaptat mai bine acelor quickies de pe TNR decât unui roman), capabil să ofere o poveste promițătoare și dotat cu un stil care-și face treaba. Toate aceste calități funcționează optim în primele patru pagini ale cărții. După aceste patru pagini încep problemele.
Prima problemă: conceptul romanului a cam fost fumat prin anii ’80 ai secolului trecut. El poate fi redus la cuvintele „cosmodromul din Slobozia”. „Cosmodromul din Slobozia” era o glumă care circula printre SF-iștii optzeciști și privea, în termeni marxiști, distanța de la cer la pământ dintre infrastructura și suprastructura României – adică dintre felul în care arăta în realitate România și felul în care scriitorii SF erau forțați de meserie să-și imagineze că ar trebui să arate. În anii ’50-’70, sefeiștii români, ca toți pionierii unui domeniu, trecuseră printr-o etapă idealistă, în care-și închipuiseră viitorul/viitorurile României în feluri care astăzi provoacă crize isterice de râs. Dar, spre deosebire de înaintașii lor, autorii din anii ’80 erau mult mai cinici și mult mai dispuși să ia peste picior scenarii de felul „România cucerește Cosmosul”. De aici poanta cu „cosmodromul din Slobozia”, care placa un orășel trântit în mijlocul Bărăganului cu tehnologie de tip Star Wars. Principalul autor din anii ‘80 care a valorificat poante de acest fel a fost Ioan Groșan: în Epopeea spațială 2084 și în Planeta Mediocrilor, el lua în râs mai toate clișeele SF-ului socialist. Nu-i de mirare că scrierile au putut apărea în volum abia după 1989, înainte de această dată fiind publicate doar prin reviste studențești, mai puțin expuse cenzurii.
Deci Eftimie merge pe un concept asemănător: el ia niște nași de tren (echivalentul uman al Sloboziei) și îi transformă în luptători contra forțelor întunericului care vor să invadeze România. În Arhanghelul Raul, nașii & nășicile fac parte dintr-o confrerie secretă, sunt plini de gadgeturi, călătoresc în timp cu locomotive hiperluminice și sunt doctori în fizica universului multidimensional. Toate acestea pot fi OK ca punct de plecare, doar că își epuizează rapid potențialul narativ și comic.
Și odată cu „potențialul narativ și comic” am ajuns la a doua și a treia problemă ale cărții: n-are inventivitate și n-are adâncime.
În ce privește inventivitatea: odată ce conceptul își pierde efectul de noutate (ceea ce, presupunând că l-ar fi avut vreodată, se petrece după primele câteva zeci de pagini), povestea devine destul de plată și nu atât previzibilă, cât lipsită de interes și de suspans.
Apoi, prin lipsa de adâncime nu înțeleg că Eftimie ar fi trebuit să scrie Frații Karamazov cuceresc Luna sau Idiotul spațial. Dar:
1. personajele lui n-au nici o identitate în afară de aia foarte superficială a funcției (câteodată nici pe aia: Raul e publicitar, dar asta nu folosește decât la vreo două glume): Y e secretară, deci face cafele; Z e director la minister, deci biroul lui e bine păzit de secretara Y;
2. exploatarea clișeelor (motorina cu care funcționează un astfel de roman) rămâne tot timpul la suprafața lucrurilor; prin comparație, poantele lui Groșan aveau în spate un întreg sistem literar și ideologic, pe care îl deconstruiau. Primele patru pagini din Arhanghelul Raul mă făcuseră să cred că Eftimie va face ceva asemănător, aducând SF-ului din anii ‘80 un omagiu caustic și apoi depășindu-l în viteză. Dar nu poți depăși ceva bătând pasul pe loc – nici măcar în literatura SF.
Ovidiu Eftimie, Arhanghelul Raul, Editura Nemira, 2016, 176 pag., 25 lei
Foto main: detaliu copertă
