Cum să îți prezint cele două probleme?  Prin două întrebări. Una: cum se citește o expoziție? A doua: cum se articulează discursul marxist în arta contemporană?

Răspunsul la prima întrebare e cel mai simplu. Citirea unei expoziții se face pe câteva planuri, care sunt mai mult sau mai putin fixe. Primul plan de citire e cel al descifrării hărții spațiului, ca la geografie. Unde sunt lucrările, cum se numesc, o primă privire asupra aspectului lor, împreună, ca într-o ilustrație de arhitectură de interior. Al doilea plan de citire e contactul direct cu lucrările, pe rând, ca la o vizionare, sau ca la o audiție. Al treilea plan este cel al interpretării lucrurilor văzute, iar un al patrulea este cel al descifrării dispunerii lor în spațiu drept o constelație simbolică ce urmărește articularea unui mesaj.

Ultima treaptă a înțelegerii e plasarea expoziției într-un context mai larg, geografic, istoric, social, pentru a-i înțelege ramificațiile dincolo de ceea ce e vizibil și tangibil în expoziție.   

Care-i relevanța unei scurte pedagogii cum e cea de mai sus? Pentru expoziția lui Oliver Ressler, cele cinci planuri de înțelegere dau și structura expoziției. Ea are o hartă, o serie de lucrări separate, un mesaj consistent istoric, ideologic, conceptual, o plasare în spațiu care le pune în valoare, dar și ambiția majoră de a trimite în afara muzeului, la lumea contemporană și la problemele ei.

Pentru a doua întrebare, legată de marxism și artă contemporană, misiunea mea e mult mai dificilă. Într-o primă fază, aș spune că discursul marxist se materializează în arta contemporană și printr-o serie de clișee de nivel verbal. Am văzut o serie nenumărată de lucrări slabe și foarte pretențioase, reclamându-se de la cuvinte cum sunt capital, proletariat, revoluție. De multe ori, cuvintele cu mare încărcătură ideologică sunt folosite ca un paravan care ar trebui să proptească lucrările, care, în lipsa acestor asocieri, ar fi în cadere liberă. Există pe piața internațională o surprinzătoare supraproducție de asemenea lucrări discutabile, în măsura în care discursul teoretic de stânga are, în mod amuzant, o poziție hegemonică în câmpul artei.

Dacă vei merge la multe expoziții de artă contemporană, inevitabil vei intra în coliziune cu asemenea proiecte, artiști, sau mesaje. Problema cu ele nu e una ideologică, ci e mai degrabă o problemă de seriozitate artistică, uneori fiind vorba în modul cel mai strict de superficialitate.

În contextul ăsta, aș putea să-ți spun că prima impresie a fost că voi scăpa ușor cu Oliver Ressler. Primul video de lângă ușă se numește The Bull Laid Bear și e o animație combinată cu niște filmări alb-negru, în care câțiva oameni care par niște experți explică într-un limbaj extrem de tehnic criza economică din 2008. Filmul ridică o problemă reală și extrem de serioasă – pedepsirea vinovaților, adică a bancherilor. Mecanismul folosit de ei e simplu – au transformat criza băncilor într-o criză de buget și apoi într-o datorie a statului. Pe scurt, și-au falimentat băncile private prin operațiuni riscante, au distrus economia țării și apoi și-au acoperit pierderile din banii publici.

Privind acest video, mi-au trecut prin minte mai multe lucruri. În primul rând, deja știm toate astea. Apoi, artistic, nu se justifică forma de prezentare. Politic, mesajul e unul de tip documentar. Estetic, animația e derizorie, fiind un amestec destul de dubios de kitsch contemporan și artă pop. Problema nu e una ce ține direct de ‘frumusețea’ lucrului, ci de nereușita retorică pe care o afișează. Filmul are un puternic caracter didactic, dar nu are mijloacele necesare pentru a capta interesul privitorului inocent (prin plăcere vizuală), deci e oarecum ineficient în a-și comunica mesajul unui om străin de problemă. Iar pe cel care cunoaște problema nu îl poate atrage cu o serie de informații deja cunoscute și cu o formă ușor plictisitoare.

Problema istorică e perfect valabilă, încercarea de a o aborda e legitimă, dar forma artistică e discutabilă.

Desigur, aici se poate judeca în două direcții diferite. Arta politică ar valida proiectul, pentru că interesul ei nu e să producă noutate formală și artistică, ci conținut politic actual. Pe de altă parte, arta critică ar invalida proiectul, spunând că la nivelul formei trebuie să se găsească o coerență, strâns legată de cerințele domeniului estetic. În plus, informația comunicată trebuie să meargă dincolo de lucruri pe care le știm deja, pentru că venim în expoziții și ca să aflam ceva, nu doar să ne confirmăm cunoștințele.

Totuși, există în expoziții, de multe ori, puncte de turnură. Poate că o sa râzi de mine dacă îți voi mărturisi că la următorul video am trecut de la o oarecare dezamăgire la entuziasm. Care a fost motivul?

Există în analiza marxistă, ca și în alte tipuri de analiză a societății, momente revelatoare, în care teoria are o putere atât de mare de a explica realul, că te simți copleșit de un adevăr care nu mai e doar o experiență existențială (am trăit x și y), ci devine un lucru pe care l-ai trăit, dar pe care acum îl și înțelegi, îi vezi motivele din spate.

Dar ce are acest video atât de interesant?

O să o iau încet. O să încep prin a spune că e un film care prezintă tranziția foarte rapidă și foarte bruscă a Georgiei de la comunism la economia de piață. URSS a căzut în 1990, dar Georgia a avut o revoluție de tip decembrie 1989 de-abia în 2003. Până în 2013, când e făcut filmul The Plundering despre care îți vorbesc, adică doar în zece ani, Georgia a trecut prin toate schimbările politice și economice care în România au durat douăzeci de ani.

În film, tranziția e descrisă drept dificultatea sferei publice, economice și private din Georgia de a se adapta rapid la o schimbare radicală care e făcută exclusiv pentru profitul capitalului internațional dominant, dar și al puterii politice locale. Forma legală a tranziției e contractul dintre cele două forme de putere, iar în acest contract cetățenii nu figurează cu drepturi. În schimb, lor li se oferă, din ambele părți, minciuna pioasă a democrației reprezentative și a economiei de piață, în condițiile în care atât sfera politicului, cât și cea a economiei le sunt de fapt complet inaccesibile.

În situația dată, discuția despre democrație și despre bunăstare e inutilă, așa cum ne-au demonstrat pe larg anii ’90 în România, care ne-au oferit Mineriade și sărăcie. Putem deci spune că în acest film expresia anarhistului francez Pierre Proudhon din 1840 se verifică punct cu punct, în mod literal. Proprietatea e furt.

De ce? Pentru că în tranziție nomenclatura comunistă privatizează statul, pentru a obține puterea economică, păstrând și puterea politică. Dar și pentru că privatizarea statului se face în detrimentul cetățenilor, care sunt proprietarii de drept. Mișcarea asta se face în favoarea capitalului internațional, care vine și cumpără ce vrea la prețuri de mizerie, dar dă și împrumuturi tuturor celor care sunt doritori, deci transformă și toată țara în datornici, încât le ia și proprietățile și banii.

Ajunsi aici, simt totusi nevoia unor nuanțări. Proprietatea e în mod sigur furt în acest caz, pe cele două linii de argumentație de mai sus. Pe de altă parte, implicația ideologică e că proprietatea e furt, în general, ceea ce mie, personal, îmi e greu să accept.

În punctul ăsta ar trebui probabil să îți spun de pe ce poziție vorbesc din punct de vedere politic. Am fost educat de profesori universitari liberali în România anilor 2000. Moștenesc de la ei o neîncredere și o distanță critică față de totalitarismul comunist. Pe de altă parte, majoritatea armăturii teoretice a domeniului în care lucrez – cel al artei contemporane – e construită pe fundamente de stânga. Înțeleg și accept o mare parte din argumentație, precum și o parte din idealuri, mai ales ideea de justiție socială și egalitatea în drepturi.

Dar care-i relevanța acestei discuții aici? De ce e importantă o discuție despre liberali și socialiști când vorbim despre proprietate?

În citirea anticomunistă, liberală, discuția despre proprietate e legată direct de discuția despre libertate. În versiunea asta, libertatea nu poate avea loc într-un sistem politic în care statul îți confiscă ce ai și nu te lasă să lucrezi ce vrei, să spui ce crezi și să te stabilești în ce oraș îți place, sau să pleci din țară dacă vrei. Proprietatea e începutul libertății și demnității tale ca om. Împreună cu slujba pe care o ai, ea îți permite să fii independent și să trăiești o viață decentă. Desigur, nici în comunismul românesc proprietatea personală nu era complet abolită, oamenii aveau case și mașini pe numele lor. Libertatea de muncă, de expresie și de mișcare nu era însă disponibilă.

Aici există un punct sensibil, în care versiunea anticomunistă, sau liberală, face o echivalență, mai mult ca sigur pripită și reductivă, între marxism în general (și tot ce ar putea el să dea vreodată istoric) și comunismul real, așa cum l-au cunoscut statele din blocul estic și din URSS. Și îl blesteamă pentru crimele Gulagului și pentru persecuția politică și pentru sărăcie, pentru totdeauna. (De parcă n-ar fi sărăcie și persecuție politică și în capitalism.)

Pe de altă parte, în citirea socialistă contemporană, dar și în cea a marxismului clasic, proprietatea e un furt în modul cel mai direct și mai credibil. Fie că vorbim de un om care la începutul timpurilor și-a însușit o bucată de natură și a zis că e a lui, toată, în exclusivitate, fie că vorbim de lucruri mai recente, așa cum sunt imperiile coloniale (englez, american, etc), care, prin cucerire militară, au obținut consistente foloase economice, adică averi. Iar la nivel social, burghezia ar fi clasa care e reprezentativă și responsabilă pentru acest tip de furt.

Avand o poziție politică ambiguă, care m-ar situa probabil la centru, cum spuneam mai sus, îmi e greu să accept că orice proprietate e oricând un tip de furt. În ceea ce mă privește, aș spune că acea proprietate personală care e absolut necesară pentru supraviețuirea decentă, fără lăcomii sa exagerări, nu ar trebui considerată a fi un furt, din oficiu. O parte din propunerile socialismului democrat contemporan, cum ar fi Free Basic Income, dar și ideea de Social Housing, îmi confirmă faptul că propoziția lui Proudhon fie vizează în realitate marele capital, fie e o generalizare sălbatică, sau o exagerare retorică.

Apoi, mai sunt și alte nemulțumiri ideologice care pentru mine apar în expoziție, cum ar fi de exemplu minimalizarea discuției despre caracterul criminal al anumitor tipuri de totalitarism, pe care, conform educației mele, nu le pot vedea doar ca pe niște accidente istorice pe care le putem trece complet cu vederea, consolându-ne cu protecția socială sau cu egalitățile în drepturi, reale sau nu. Din punctul ăsta de vedere, izolarea în discuția axată pe capital, refuzând o istorie temeinică a puterii politice, mi se pare incompletă.

Lucrurile astea le-am simțit destul de clar în momentul în care descrierea tranziției e discutată exclusiv, în cazul Georgiei, dinspre mecanismele economice de după revoluție, fără să se vorbească și despre modalitatea de obținere a puterii politice de dinainte de revoluție, care a făcut posibilă dobândirea capitalului politic, transformat mai apoi în capital politic și economic în cazul nomenclaturilor din Estul Europei. Vorbindu-se de furt, se uită niște crime.

La fel, ideea că doar capitalul, sau preponderent capitalul internațional e responsabil pentru starea lucrurilor, de parcă țările n-ar fi fost vândute pe bani de politicienii locali, cu bună știință și apoi întreținute mizerabil tot de ei, mi se pare discutabilă.

Undeva în discuția marxistă se pierde agentul local și rolul lui e minimalizat până la inexistență, de parcă nu el ar fi interfața și garantul contractului social de după revoluțiile post-URSS. La fel, a-l vedea pe politician exclusiv din prisma centrului economic extern mi se pare o privire de tip colonial, care omite să observe existența acelui ceva pe plan local, cu care imperiul trebuie să facă o înțelegere.

Să explici acel ceva exclusiv ca o extensie a unui sistem economic internațional mi se pare prea puțin, în măsura în care agentul local are de multe ori un spațiu de manevră care nu are legatură cu subordonarea față de centru. Pledoaria mea e pentru o formă de contingență, de ordin istoric, geografic, antropologic, care e de luat în considerare atunci când vorbim despre noțiuni atât de abstracte și de generale cum e cea de capital.

Dincolo de o descriere foarte tehnică și cu o pretenție discutabilă de generalitate absolută, care pune accentul doar pe economic, aleg, în ceea ce mă privește, tipul de aproximare după ureche pe care îl propun mai sus, pentru că mi se pare că surprinde mai bine problema.

Am insistat pe filmul ăsta pentru că mi se pare că e singurul video legat în mod direct de o experiență est-europeană. La nivel estetic, opțiunile artistului sunt radical diferite față de cele din video-ul despre criza financiară. Autorul filmează direct personajele, ca într-un reportaj, imaginea e color, fără artificii inutile. Poate că vrea să surprindă corect culoarea locală? În contextul ăsta, m-am gândit că filmul despre criză ar fi fost mult mai atrăgător dacă ar fi funcționat la nivel vizual ca o investigație antropologică, cu bănci și bancheri filmați ca ilustrație, în loc de experți și animație alb-negru. La fel, m-am gândit că privirea asta lucidă, fără artificii, asupra unui tărâm străin cum e Georgia poate fi o formă de orientalism din partea unui artist alb care locuiește în Austria.

Și da, dacă m-ai întreba, ți-aș spune că pentru mine filmul ăsta despre Georgia e cel mai important lucru din expoziție. Ăsta și The Visible and the Invisible, pe care îl descriu mai jos.

Filmul e despre Elveția, astăzi centrul global al schimburilor mondiale de materie primă. Schimburile sunt contractuale și imateriale. Ce ajunge în Elveția sunt doar profiturile în bani, nu marfa propriu-zisă. Materiile prime sunt produse în Sudul Global și tranzacționate în Nord. Acesta susține corupția, sau totalitarismul din țările sudice indirect, prin plata mărfurilor, sau direct, prin șpăgi guvernamentale. Din cauză că Elveția nu a semnat legislația europeană legată de obligativitatea declarării de către companii a plăților pe care le fac către guvernele țărilor în care operează, tipul ăsta de furt e legal. Localnicii se aleg cu regimuri politice criminale, dar și cu săracie și cu poluare, în urma proceselor de producție. Filmul e foarte bine realizat și merită o vizionare, pentru că își prezintă cazul într-un mod interesant și convingător și spune lucruri pe care nu toată lumea le știe despre Elveția.

Apoi, deși am privit atent filmele de mai sus, nu am văzut toate filmele din expoziție, pentru că e aproape imposibil. Adunate, filmele durează împreună cinci ore. Există oare o neîncredere radicală a artistului, sau un cinism detașat apropo de comunicarea mesajului? Nu știu. Mai demult, cineva mi-a spus despre un video conceptual de la Bienala de la Veneția care dura 25 de ore, în așa fel încât nimeni să nu-l poată vedea pe tot, chiar dac-ar fi vrut. Dacă în cazul acela înțeleg și mi se pare legitim, astăzi, în 2017, mi se pare bizar să iei atât de puțin în considerare timpul privitorului, mai ales că nu mai poți să crezi că prin asta ai fi original. Nu cred că Oliver Ressler e neapărat un caz special în sensul ăsta, dar nu cred că contează, în măsura în care practica asta e răspândită și ridică aceeași problemă.

Per total, expoziția e un bun inventar de probleme contemporane. Poți spune cu convingere – da – asta e lumea în care trăiesc. În principal, artistul pare să opereze o selecție pertinentă de teme actuale, iar ăsta pare să fie actul lui artistic. Expoziția are și o parte empowering, în care sunt prezentate, tot în formă de video, modele de protest sau de auto-organizare, încât există și conținuturi care oferă o speranță pentru viitor, dincolo de multiplele probleme arătate.

Poate că expoziția e cu atât mai actuală cu cât, prin fiecare articulație a ei, fie la nivel ideal, fie la nivel de acțiune civică, pare să respire același aer contestatar pe care îl emană azi protestele de stradă din București și din toată țara.  

Expoziția „Oliver Ressler. Property Is Theft” poate fi vizitată la etajul al treilea al MNAC București până pe 26 martie 2017.