Radu Afrim s-a întors recent la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, cu care colaborează de multă vreme. Însă acum a fost prima oară când făcut-o sub directoratul Gianinei Cărbunariu. A venit cu un spectacol care pune în discuţie, printre altele, stabilitatea unei „familii tradiţionale”. Wolfgang e o adaptare după textul cu acelaşi nume al dramaturgului grec Yannis Mavritsakis, care s-a inspirat dintr-un caz real: în 1988, în Austria, Wolfgang Přiklopil, un tânăr de 26 de ani, a răpit-o pe Natascha Kampusch, o fetiță de 10 ani, şi a ţinut-o captivă până când fata a reuşit să fugă, opt ani mai târziu. Povestea lui Afrim e fixată într-un microunivers straniu, aflat sub aura unei aparente normalităţi: familii convenţionale care se întrec între ele pentru fericirea standardizată şi care-şi măsoară statutul inclusiv prin iscusinţa cu care-şi îngrijesc gardurile vii. 

Expresia acestui mediu este Leo, care pozează în bărbatul puternic, cap al familiei. Din postura asta, face pe bully-ul cu vecinul lui Wolfgang, un tânăr fragil pe care-l împunge pentru că nu s-a aliniat la normele din jur: e delăsător cu estetica gardului viu din curtea lui, nu vrea să fie invidiat de vecini şi nu e însurat. Ba mai mult, n-are nicio femeie lângă el. „Măritişul maturizează bărbatul”, îi spune Leo. „Suntem o familie fericită.” Leo îşi împarte fericirea cu Fabiana, fetiţa lui copleşită de note de 10, şi cu Sabri, soţia care rupe la grătarele cu mici din weekend-uri, unde le învaţă pe nevestele vecinilor dansuri contemporane cu tema „femeia modernă.”

Universul ăsta frumos colorat explodează repede în drame şi traume individuale ce alunecă deseori în psihoză. În spatele lor stau personajele vulnerabile ce definesc universul lui Afrim şi care, în acest caz, întruchipează sechelele relaţiilor defectuoase pe care le-au avut şi încă le au. Wolfgang e bântuit de nefericirea părinţilor săi şi de un tată autoritar şi chinuit care-şi terorizează familia şi din mormânt. Întruchipat de o fantomă, tatăl, un fost popstar cu faimă insuficientă, îşi duce mai departe gelozia faţă de soţie şi-i transmite lui Wolfgang: „Să n-ai încredere în femei, că astea au ceva de ascuns.” Soţia lui a rămas paralizată în spaima indusă de gelozia unui soţ infidel căruia i-a fost mereu loială şi ajunge să-şi copleşească fiul cu frica ei. De cealaltă parte, prinsă între un tată superficial şi o mamă alcoolică, Fabiana îşi doreşte doar ca părinţii ei s-o iubească mai mult.

Alimentat de fantoma tatălui, care-i ordonă să nu se lase înduioşat şi cuprins de milă - pentru că bărbaţii nu-şi permit asta -, de presiunea şi amăgirile lumii din jur, Wolfgang, care caută iubirea absolută în tot peisajul ăsta grotesc, se transformă în agresor şi o sechestrează pe Fabiana în beciul casei lui. Fabiana se transformă, treptat, din fetiţa care căuta iubirea părinţilor într-o femeie care luptă să scape de iubirea ce i se oferă cu forţa. Dar care dezvoltă o relaţie ambivalentă cu Woflgang, ce poate fi văzută şi ca o poveste stranie de dragoste, nu doar ca sindrom Stockholm.

Spectacolul e un thriller şi un show în stilul lui Afrim. Are un aer cinematic, culori intense şi vestimentaţii stridente, dans, muzică - cea live e interpretată mişto de fantoma tatălui lui Wolfgang -, nuditate şi umor. E foarte bine dozat în această privinţă, iar asta se datorează şi interpretării în forţă a actorilor. Atmosfera e însă prea apăsătoare uneori; problemele personajelor ating deseori paroxismul, iar asta le face să-şi piardă din emoţie, să fie reci, să devină doar o expresie a dramelor lor. La finalul spectacolului, care şi-a avut premiera pe 8 septembrie, o femeie între două vârste a urcat însă pe scenă ca să le transmită actorilor că s-a regăsit în mama protagonistului.

Wolfgang vorbeşte în primul rând despre familie, o temă recurentă la Afrim. „În acest moment, e inflamată chestia asta cu familia tradiţională”, spune el. „Nu vreau să se înţeleagă că mi-am propus să arăt că doza de nefericire e imensă într-o familie obişnuită sau într-o familie convenţională care face garden party-uri în weekend. Am vrut să arăt că familia convenţională nu e paradisul, soluţia. Nu poţi să-i spui unui copil care a crescut în orfelinat că este rupt de societate pentru că nu a avut o familie convenţională. Trebuie să fii nesimţit să-i ignori pe cei care n-au avut şansa unei familii de oricare fel ar fi ea. Discuţia se poate extinde şi o familie poate însemna şi bijutierul cu câinele lui (n.r. - în spectacol apare un bijutier travesti însurat cu un câine). Nu e un elogiu adus zoofiliei, e ceva metaforic acolo.”

Spectacolul vorbeşte şi despre captivitate - „ideea asta de captitvitate autoimpusă sau impusă care poate să fie nu doar un beci, ci o familie, o societate, o ţară pe care o urăşti, dar rămâi în ea, sau o iubeşti, dar pleci din ea” - sau despre condiţia femeii, care apare mai puternică în spectacol decât bărbatul - Fabiana, de exemplu, îl iartă pe Wolfgang la final, „iar un om care are puterea de a ierta e un spirit superior.” Despre presiunile care îi pot conduce pe unii la acte extreme sau despre iubire, care poate lua şi forme greu de digerat. 

Afrim a revenit după 8 ani la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ – a mai montat acolo alte trei spectacole. Cel de acum a avut parte şi de o mică controversă – un cetățean din Piatra Neamț a pornit o petiţie împotriva lui înainte să-l vadă, acuzându-l că e prea provocator, indecent, şi ar fi mers prin spitale să strângă semnături de la oameni care nu ştiau ce semnează. Acţiunea n-a avut niciun efect, iar managementul teatrului i-a explicat de ce acuzele lui nu-şi au rostul.

Afrim a lucrat, ca de obicei, cu actori tineri din trupa teatrului, care nu mai jucaseră în vreun spectacol de-al lui. Am vorbit cu o parte dintre ei despre experienţa asta, la Piatra, după spectacol, și am făcut o selecție din ce-au povestit.

Florin Hriţcu (Wolfgang)

Rolul a fost o mare provocare pentru mine. Nu mi-am dorit atât de mult un rol de foarte multă vreme. Am văzut o mare oportunitate de a deschide o nouă paletă pentru mine ca actor. Lupta personajului deviază dintr-o nevoie acută de iubire. Presiunea vine din relaţia cu părinţii lui. Eu simt, cred, văd că parcă întreaga noastră societate e presată de ceva, că stă pe un butoi de pulbere gata să explodeze în orice moment. Sunt foarte mulţi oameni care par OK, sunt zâmbitori, au social contacts, o viaţă bună, dar sunt sub o anumită presiune. Oricare dintre noi putem sta la un moment dat pe acest butoi de pulbere, care poate să explodeze dacă nu ne rezolvăm problemele.

Într-o zi, la repetiţii, a venit o gaşcă de liceeni care au asistat la un scurt moment din spectacol - secvenţa în care Wolfgang e iniţiat în tainele sexului. Apoi au participat la o discuţie cu noi. Erau foarte cuminţi şi închişi. Subiecte de genul sex, considerate tabu, stârneau în rândul lor zâmbete, puţină sfioşenie, nu-şi dădeau seama că pot vorbi deschis despre chestiile astea, că aceste lucruri sunt normale şi fac parte din viaţa lor. E foarte important ca în oraşele astea mici, care nu au mare acces la cultură, tinerii să fie puşi în faţa unor probleme pe care poate că nu le conştientizează la o vârstă fragedă. Cred că e un spectacol important pentru tineri.

Cătălina Bălălău (Fabiana)

Radu te face să ieşi foarte mult din zona de confort. A fost foarte ferm: să nu fiu smiorcăită, să nu fiu victimă, să fiu puternică. Fabiana e o supravieţuitoare. Eu sunt obişnuită ca structură să par mai fragilă şi cumva aşa am şi fost distribuită [în general]. Înainte să mă întâlnesc cu Radu, am zis că n-o să mai joc un rol de fetiţă never-ever. Dar a ieşit foarte bine, pentru că n-a fost vorba doar de o victimă, de o fetiţă răpită şi atât, ci de e o luptătoare care chiar reuşeşte să scape. Radu ne-a ţinut pe mine şi pe Florin într-un climat de teamă şi nesiguranţă ca să putem transmite teama şi nesiguranţa. A lucrat mult asupra psihicului nostru. Până la spectacol, nu prea ştiam ce ni se întâmplă şi lucram disparat, o scenă de la început cu o scenă de la sfârşit. Eram într-un haos total. Aveam senzaţia că lucrează foarte mult nişte scene, că noi nu reuşim, când mă duceam la baie, atunci voia să lucreze scena. Făcea lucrurile astea intenţionat ca să ne provoace real. 

(Petiţia) a fost aproape ca o glumă. N-a fost ceva serios, organizat. Semnăturile nu erau inteligibile. Nu poţi să judeci ceva ce n-ai văzut. Cred că e vorba de o opoziţie care există din start în orice oraş, o opoziţie gratuită. Şi exact aşa s-a şi spulberat. Toţi oamenii care vin şi văd îşi dau seama că nu e o frondă adusă instituţiei căsătoriei, religiei. E pentru copii, vorba lui Radu. Nu ofensăm pe nimeni. Şi chiar dacă am fi ofensat, e bine din când în când să faci frondă.

Valentin Florea (Bijutierul)

Radu e genul de regizor care are un univers al lui. Mi-am dorit să fac şi eu parte din universul ăsta la un moment dat. E foarte interesant că asta a venit într-un moment în care lucrasem mult, cinci spectacole fără întrerupere, şi eram epuizat. Dacă ai regizori care nu te ajută foarte mult, vii tu cu multe chestii de la tine şi la un moment dat oboseşti. Ai nevoie de un regizor care să te scuture un pic, să te ajute, [cum a fost Radu]. Simţi că renaşti într-un fel.

Fiecare personaj [din spectacol] are sechele. Toţi moştenim câte ceva din familie. Eu cred că al meu a suferit foarte mult şi s-a retras în cuşca aia, s-a axat pe ce face el, pe bijuterii şi toată dragostea o investeşte într-un câine butaforic. E foarte trist în esenţă, dar are o candoare. Alege să nu facă rău şi să se închidă în universul lui. Are o sexualitate incertă, ceea ce îi aduce mister şi candoare. E un om trist, îmbrăcat frumos, care se manifestă frumos, deşi conţinutul lui e dureros. 

Publicul de aici e un public cuminte, conservator. Există o oarecare pudoare. Genul de spectacol care provoacă prin imagini, care spune lucrurile aşa cum sunt, poate fi mai greu de digerat, dar cu siguranţă e impresionant. Mi-aş dori ca prin spectacole de genul ăsta să se schimbe un pic mentalitatea, lumea să vadă, să înţeleagă că aşa e viaţa. E un băiat care dă acum examen la regie şi îi tot spun pregăteşte-te să nu fii un regizor cuminte. E plină ţara de regizori cuminţi care lucrează enorm, dar nu spun nimic. Unii regizori au şi ei, la fel ca actorii, zona lor de confort şi nu vor să iasă de-acolo, să se ducă în profunzime. Când pun o piesă, ori li se spune ce să pună, ori n-au niciun gând şi zic hai să vedem, poate se naşte ceva de la actori şi se face într-un fel. Şi exact într-un fel iese. Nu-mi place asta, că munceşti greu şi vine la tine un fel de funcţionar public.

Sabina Brânduşe (Sabri)

Am lucrat cu Radu cum n-am lucrat cu niciun alt regizor. Era nevoie să ne scuture cineva. A avut răbdarea şi nebunia de-a ne duce în nişte zone total diferite faţă de ce am făcut. Cel puţin pe mine nu m-a mai investit nimeni cu încrederea de a mă scoate din zona de leşinătură, de zâna bună sau mai ştiu eu ce. Aveam nevoie disperată să apară cineva care să vadă dincolo de aparenţe. M-a dus într-o profunzime. Toate personajele pe care le jucasem erau tratate destul de la suprafaţă. Iar femeia asta, mama Fabianei, are nişte probleme familiale grave şi apăsătoare. Caută o scăpare şi o găseşte în alcool. O scăpare de o relaţie care nu funcţionează aşa cum ar trebui, între ea şi soţul ei, un eşec profesional - visul ei, insuflat de mamă, era să devină primă balerină şi a devenit contabilă la o fabrică de conserve. Apoi de faptul că nu îşi poate ţine în frâu fiica, mai ales pentru că este un exemplu negativ pentru ea. E o sumă de nereuşite. E un personaj nu ştiu dacă slab, poate fără sprijin. Mi se pare că e un om care încearcă să disimuleze foarte bine. A încercat să se prefacă că totul e foarte bine, până n-a mai putut şi-a alunecat pe panta asta periculos.

Mircea Postelnicu (Leo)

Personajul meu e un om slab, dintr-o familie normală între ghilimele, care ţine foarte mult la statut şi e superficial în felul în care abordează relaţia cu familia, cu vecinii. Nu ştie să gestioneze momentul în care îi dispare fata. Nu acţionează în niciun fel. El speră şi crede că o să se întoarcă ea la un moment dat, vecinii îi spun lasă că o să se întoarcă şi atunci el stă şi aşteaptă. Asta ajunge să-i reproşeze soţia lui, care-l părăseşte, că n-a făcut nimic şi nu face nimic. Îi e frică. 

E vorba despre măştile astea pe care şi le pune bărbatul în societate: trebuie să fii puternic, să poţi să mergi mai departe, iar atunci când te loveşte un moment emoţional puternic, nu ştii cum să-l gestionezi. Te sperie, te panichează, te blochează. Unii aleg un drum, alţii aleg un alt drum. Cred că cel mai important lucru despre care se vorbeşte în spectacolul ăsta este comunicarea în cadrul relaţiilor din viaţa ta, că e familie, că e cu vecinii. E vorba de conexiune. O conexiune reală între oameni, nu una prestabilită: fiecare are rolul ăsta de jucat. Eu joc tatăl, bărbatul puternic, ea e mama, care e aşa, şi noi suntem o familie fericită. În spectacolul ăsta, cred că singura conexiune adevărată între doi oameni se întâmplă fix între Fabiana şi Wolfgang. Sunt doar ei doi, izolaţi de toată lumea asta, şi sunt obligaţi să se ducă unul în celălalt. În afara acelui chepeng, în afara Trabantului, în lumea noastră cea de toate zilele, oamenii se pierd în tot felul de lucruri: dacă ai cablu, dacă vin prietenii la tine, invidie, se dispersează atenţia şi conexiunea se face prin exterior faţă de cel de lângă tine, în loc să fie una reală.

*

Wolfgang mai poate fi văzut la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ pe 24 septembrie şi pe 5, 11 şi 14 octombrie. 

Fotografii de Mihaela Jipa

Wolfgang

Regia: Radu Afrim

Cu: Cătălina Bălălău, Florin Hrițcu, Merchea Andrei, Mircea Postelnicu, Loredana Grigoriu, Emanuel Becheru, Cristina Mihăilescu, Valentin Florea, Sabina Brândușe

Decor: Romulus Boicu

Costume: Erika Márton

Univers sonor: Radu Afrim

Asistent de regie: Rareş Moldoveanu