Anul 2025 a început cu Nosferatu de Robert Eggers, o dihanie de imagini mișcătoare care concretizează o idee mare și fixă: să urle cât mai tare. Cinematografic vorbind, vestea bună pentru lunile următoare e că după catastrofa asta nu se poate merge decât în sus.
Să începem cu evidența filmului ca remake. Am fi putut marșa la propunerea de a aduce la zi un clasic al cinemaului mut, chit că semnele erau rău-prevestitoare. Eggers, auto-desemnatul prinț moștenitor al genului horror prestige, măsurându-se cu arguably cel mai talentat regizor al mutului, F. W. Murnau, și mai ales cu al său Nosferatu (1922), matricea impenetrabilă a filmului de groază? Fie, why not? O fascinație mai curând masochistă, totuși, cunoscând excesele kitsch ale cinemaului de autor hollywoodian al momentului – ce trăsnăi ar mai putea aduce cu sine această „actualizare”? –, dar totuși nu lipsită de temei. La revizionare, privit dinspre aici și acum, filmul lui Murnau se dovedește într-adevăr foarte deschis, plin de goluri, pe undeva paradoxal în aspectele pe care decide să le dezvolte ca și în cele pe care le lasă de izbeliște: un fel de cufăr misterios, un schelet pe care se poate pune carne.
Bucuria n-a ținut însă mult. A ținut, mai exact, câteva secunde – până ce pe ecran intervine prima horcăială sângeroasă dublată de muzica stridentă care curge din Dolby Atmos. Eggers se asigură că ne ia în prinsoare și nu ne mai dă drumul. Nici măcar nu riscă să ne dea drumul: filmul e o carceră a privirii. Povestea avansează tambour battant, pe muzică bombastică și imagini de apocalipsă, într-o revărsare involuntar parodică de imaginar gotic adolescentin (râuri întunecoase și corăbii-fantomă, șobolani, oameni cu mantie) care nu se mai termină. Prin comparație, Nosferatu al lui Murnau se simte ca un fals documentar despre un incident de dinaintea apariției cinemaului, în miezul căruia se află o insulă de teroare SF: are textură (ne izbește cărămida caselor, ne uimește ascuțimea crestelor montane), dar mai ales are o disponibilitate de a aștepta, de a construi răbdător un suspans, o enigmă pe urmele acestui conte demonic care se apropie, și se tot apropie, de Occidentul civilizat. Ca o bestie în călduri, filmul lui Eggers nu le are. E doar gălăgie aruncată în figura spectatorului.
Ce face Eggers în plus față de Murnau? Explicitează tot ceea ce neamțul oculta. În primul rând, face din Nosferatu povestea „ei”, a soției (Lily Rose-Depp) rămase acasă, cu care vampirul are o tainică uniune. Rezultă un film guvernat de o problemă sexuală, setea animalică a femeii neputând fi stinsă decât de „bampirul” valah. Eggers nu ezită să apese pedala ori de câte ori e nevoie: primim, așadar, o poveste trashy, sângeroasă, subtilă ca un bocanc în cap, petrecută între un Orient sălbatic și un burg fandosit din centrul lumii. Să ne înțelegem: toate aceste lucruri erau prezente în filmul original, dar ca potențialități lăsate în grija spectatorului. Eggers nu are atâta încredere în publicul de azi: pentru el, un lucru care nu e țipat până la capăt, golit de orice ambiguitate și vârât cu ciomagul în ochiul spectatorului e un lucru care nu există. Filmul său se prezintă ca amestec între o versiune gore la Twilight (chiar și un vampir știe că „numai iubirea, doar iubirea...”) și o versiune tembelă la filmele lui Jacques Tourneur (conflictul dintre modernitatea industrială și credințele în supranatural). Conotațiile „politice” ale arhetipului vampirului – patronul care suge sângele proletariatului etc. – au dispărut cu totul în favoarea unei morale infantile.
Să zicem că însăși punerea în legătură a filmului de față cu o realizare de acum o sută de ani e totuși viciată. Nu pentru că n-ar avea sens – cu zorzoanele sale „culturale” insuportabile (alb-negru tenebros, format restrâns 4:3, austeritate formală de tip „te-ai prins?”), The Lighthouse (2019) îl catapulta deja pe Eggers în pole position-ul „cinemaului filmat”, un cinema care imită leneș efectele retro ale filmelor vechi, sforțându-se să își flateze publicul cu însemne de noblețe ușor recognoscibile. Așa și aici: cel mai frumos cadru e acela în care umbra mâinii noduroase a vampirului se întinde deasupra orașului – păcat că e parafrazat de la Murnau. Dar comparația, trebuie spus, e previzibilă. Nostalgia nu reprezintă un resort eficient pentru a discuta prezentul, mai cu seamă aici, când simpla juxtapunere a celor două versiuni după Bram Stoker ar fi pur și simplu vulgară. Problema e că luat fie și doar pe terenul său – cel al horror-ului menit să îți dea o sperietură –, Nosferatu al lui Eggers se dovedește un efort inept chiar și în datele sale fundamentale: plot, suspans, personaje. Surplusul de posibilități tehnice – chestii care la Murnau nu se puteau concepe – aruncă filmul în degringolada unor imagini impersonale. Nimic nu ține: totul e o brambureală sordidă și megalomană. Grandilocvența nu e rea în sine – de la Abel Gance la discipolul său, Francis Ford Coppola, ea a constituit un motor important de fascinație neagră –, dar în cazul ăsta ea e doar muzică gâlgâită, pirotehnie și machiaj prostetic cu ghiotura.
Nosferatu consfințește pasa îngrozitoare prin care trece Hollywood-ul acum, cu o grămadă de autori reduși la stadiul unor creatori de nutreț vizual hiperstimulat, din care s-a pierdut sentimentul oricărei inteligențe. Se vrea progresist acest film pentru că, vorba vine, ne-ar da acces la psyche-ul feminin? Secvența „transilvană” a filmului ne potolește speranțele. La Murnau – mă întorc la el, căci contrastul e prea frapant –, ea era prilejul de a vedea în altă parte, de a explora cu camera un ținut îndepărtat: cineastul german trata momentul (filmat în actuala Slovacie) printr-o privire aproape antropologic-psihedelică asupra unor țărani care bat dealurile cu animalele lor, în același timp în care cred cu tărie în superstiții. La Eggers, ce primim e un festival de stereotipuri rasiale (orientaliste, vorba lui Edward Said), de la femeia romă care o pune repede de-un dans la „înapoiații” care se aciuează numaidecât, cu tobe și trâmbițe, în jurul acestui mielușel (Nicholas Hoult) catapultat dintr-o vilă californiană, trecând și prin inevitabila exorcizare – a doua într-un decor „românesc” în decurs de câteva luni. Scena culminează cu sacrificiul unei fecioare despuiate, găselnița josnică a unui film care, cu scuza de neverosimil a „basmului”, reproduce o imagine ridicolă despre alteritate. Pe genericul de final, scriitorul și scenaristul Florin Lăzărescu – care a colaborat acum o vreme la Aferim! (2015), un film care chiar demitiza niște narațiuni stupide – figurează ca „Romania Adviser and Conlanger” (sic). Aidoma întregului film, care arată ca un trailer făcut pe grabă cu un AI, pare că și funcția asta, salutară în principiu, e mai mult un gimmick derizoriu decât altceva.
