Am fost la expoziția „Efemeristul. O retrospectivă Mihai Olos”, la Muzeul Național de Artă Contemporană din București.

Atunci când mergi la o expoziție retrospectivă trebuie să îți pui niște intrebări. Nu e de la început clar care sunt ele. Dar formulările apar, una câte una, pe parcurs. În primul rând, de ce e nevoie de o expoziție retrospectivă acum?

Pentru că artistul nu mai e printre noi? Pentru că arta lui trebuie re-pusă în circuitul expozițiilor actuale? Pentru că trebuie re-considerată o întreaga perioadă de istoria artei românești, cuprinsă între 1950 și 1989, dacă nu chiar până în anul 2000? Sau pentru că una dintre galeriile cu care a lucrat artistul are un interes pentru a-i plasa opera în muzeu, facând din nou vizibil autorul?

Răspunsurile ți le găsești singur. Mihai Olos a trăit între 1940 și 2015. Muzeul Național de Artă Contemporană a făcut în ultimii ani câteva expoziții importante cu artiști români dinainte și după ’89, dar marea masă a acestui capitol din arta contemporană locală a rămas în ateliere sau în colecțiile muzeului, fără a fi luată din nou în considerare, necesitând încă a fi trecută prin lentila istoricului de artă. În lipsa acestei munci, expozițiile retrospective punctează niște momente anume, dar contextul cultural, în ceea ce are el ca trăsături generale, rămâne neelucidat.

Poate că senzația asta ți-o dă și expoziția, deși e poate și intenția curatorilor să te bombardeze cu lucrări și să te inducă în eroare, creând o ușoară confuzie prin numărul și diversitatea lucrurilor arătate. E totuși ușor să îți dai seama ce se întâmplă. Poți lua ca metaforă pentru întreaga expoziție nodurile, un motiv artistic pe care Mihai Olos și l-a ales de timpuriu. La nivel metaforic, nodurile sunt puncte de legătură. Și poate că ești inclinat să îl consideri chiar pe Olos un punct de legătură între patru puncte cardinale, în care îi poți așeza pe Paul Neagu, Grupul Sigma, Grupul Prolog și pe artiștii de performance de la Sf. Ana.

Dacă ți s-ar cere să fii mai explicit, ai lua pe rând fiecare fir și ai spune: Mihai Olos pornește de la o viziune asupra lumii marcată de experiența vizuală a fizicii și a microbiologiei contemporane, cu structurile lor microscopice, o lume văzută prin filtrul estetic ca o minune geometrică trimițând cu insistență la prezența legilor ordonatoare / a logosului științific, estetic, teologic. De aici op-art și geometria generativă. Dar tot de aici discuția despre etern / arhetipal / folcloric, de aici și propoziția - „nu mă interesează nici noul, nici vechiul, cât străvechiul”.

Dar cum arată arta lui Mihai Olos? Picturi mari, geometrice. Obiecte mari și mici, un amalgam de direcții și de forme înnodate. E chiar probabil ca plimbându-te printre șirurile de obiecte mici să te gândești că sunt cele mai frumoase, împreună cu matricea de oglinzi semirotunde care vin de la cinematograful din Baia Mare. Și să îți pară rău că atunci când au făcut display-ul, curatorii nu au gândit dispunerea în spațiu a tuturor obiectelor ca și cum ar fi fost vorba de artă minimalistă.

Dar îți dai seama, uitându-te in jur, că artistul e totuși departe de formalismul american, mult mai riguros cu formele și cu aranjamentul lor în spațiu. Și îți dai seama că asta ține poate de felul de a fi al artistului, căruia îi plăcea să producă obiecte, dar nu era sistematic, nu urmărea cu metodă anumite idei formale și conceptuale până acolo unde ele să devină radicale, poate pentru că îi venea ceva din eternitate prin forma folclorică și trăia astfel liniștit o anumită mulțumire, fără să mai aibă nevoie de altceva. Poate că de-aia îi plăcea lui Joseph Beuys, pentru că vedea în el tipul de artă care se adresează omului, în general, pe care îl practica el însuși.

Ce rămâne totuși pentru un vizitator care vede astăzi retrospectiva lui Mihai Olos? Ai putea spune că rămâne ceva important – adică se văd în munca lui de artist niște etape clare din istoria artei contemporane dintre 1970 – 2000, care ar trebui mai bine cartografiate de către specialiști și de către muzee, pentru a fi siguri că există un consens măcar în linii mari asupra felului în care privim această perioadă. 

Epxoziția „Efemeristul. O retrospectivă Mihai Olos”, curatoriată de Călin Dan, va fi deschisă  la Muzeul Național de Artă Contemporană din București până pe 26 martie 2017. 

Foto: Mihai Olos, Galeria Plan B