Mă autodenunț: la 12 ani am fost unul dintre cei peste 300 000 de indivizi care au cumpărat Quinta spartă (1992), romanul de debut al lui Pavel Coruț, un fost securist în cadrul diviziei de constraspionaj, care, după căderea comunismului, după o scurtă perioadă petrecută ca ofițer acoperit și apoi ca ziarist la Expres Magazin-ul lui Ion Cristoiu, s-a hotărât să-și reconfigureze cariera începând să scrie literatură motivațională (prima lui carte s-a numit Cheile succesului) și thrillere de spionaj. 

După douăzeci și ceva de ani, vrând să scriu o istorie a literaturii postcomuniste, m-am trezit că trebuie să-l recitesc pe Coruț (care între timp a început să semneze „Corutz” – adaptare nu doar la lipsa de diacritice a spațiului online, ci și la ambiția de a pătrunde pe piața anglosaxonă). Pur și simplu unul care a vândut sute de mii de exemplare la un moment dat nu poate fi ignorat, oricât de departe ar vâsli de Faulkner.

Aveam o singură problemă: între timp, omul scrisese aproape 150 de cărți. Doar seria Octogonul, pe care o deschisese Quinta spartă, a ajuns la volumul 102. Plus: peste 20 de titluri de arta succesului, 11 romane de dragoste, 5 volume de poezii. Plus eseuri despre miturile religioase, plus romane autobiografice, plus romane pentru adolescenți, plus romane istorice, plus romane sociale, plus un nou ciclu, Origini, deschis prin Codul lui Zamolxe.

Așa că am apelat la un shortcut: mi-am procurat volumele 85, 100 și 102 din seria Octogonul, botezate Stăpânii din umbră (2008), Octogonul contra Statului Islamic (2014) și Viitorul creator (2016), adăugându-le și ultimul titlu memorialistic, Soarta mea (2015). E o selecție lămuritoare, dat fiind că permite lămurirea pe deplin și a celor curioși cu privire la opera mitologică, motivațională și poetică a lui Pavel Corutz. Poezia e cazul să o rezolv de acum, citând o strofă grăitoare:

„Un firicel de apă vie,
Rămas din râul cel sălbatic,
Mai curge înc-a veșnicie,
E-un dac viteaz și singuratic.”

Deci m-am pus pe citit. 

Quinta spartă (1992) avea în centru aventurile superspionului român Petre Varain, dotat cu puteri parapsihologice deprinse în munți de la un preot al lui Zamolxe care lucra mână în mână cu Securitatea. Varain e trimis în 1989 în Malta pentru a spiona întâlnirea din George Bush și Mihail Gorbaciov în care urma să se decidă și viitorul României; pasămite liderii marilor puteri erau foarte deranjați de „faptul că România a devenit membră supleantă a Consiliului de Securitate”. Misiunea izbutea, dar venea revoluția română, iar Varain și restul Securității își căutau de lucru (glumesc: de fapt, continuau să activeze bine mersi, doar că ceva mai ascunși). 

Sigur, Quinta spartă era un roman ridicol, plin de fantasme conspiraționiste naționalist-comuniste, de chestii antisemite și de fraze care de care mai necăjite. Doar că a reușit, prin buzz-ul cantitativ provocat în epocă, să paraziteze cultura de masă. Astfel au intrat și au rămas în folclor „bubulii” (adică „stăpânii din umbră”, cei care „stăpâneau cam o treime din avuția mondială”).

84 de volume după Quinta spartă, Petre Varain și-a pierdut soția și copilul, uciși de „sioniști” (un sinonim la Coruț pentru bubuli), s-a recăsătorit, dar are și un copil cu o extraterestră din misiunea extraterestră care supraveghează Pământul, condusă de Zamolxe (căruia membrii Octogonului i se adresează cu „domnule comandant”) și ascunsă în Carpați (cu implicația că România are pile „sus”). Varain însuși, supus unor mutații prin tehnologia extraterestră, a devenit pe jumătate un alien.

Lăsând la o parte aceste fleacuri, structura sociologică se păstrează intactă: Octogonul românesc (diferit de SRI, pe care Corutz nu-l prea înghite) este în topul serviciilor secrete globale (având acces inclusiv la tehnologia extraterestră amintită, care-i permite câștigarea a miliarde de dolari). Cu toate acestea, România, deși are de partea sa forțe extraterestre, rămâne „la fundul grămezii” (o contradicție pe care Corutz nu prea poate să o explice, deși de fapt o explică dând periodic vina pe prostia oamenilor simpli). Și membrii Octogonului rămân aceiași – comandantul Cremene (tare, ca cremenea, evident), lipoveanul bețiv și afemeiat Bălaiul, geniul tehnologic Orozan, care din trei chibrituri și două măsline face gadgeturi comparabile cu cele ale lui Q din James Bond. Rasismul (inclusiv antisemitismul) și clișeele etnice continuă să fie la mare preț. Schema narativă se păstrează în toate volumele: Varain și membrii Octogonului pleacă într-o misiune – de căutare a unui artefact sau a unei informații, de vânare a unei organizații oculte (masoni, Isis, Oculta retrogradă etc.) –, finalizată cu succes maxim. Variază doar informațiile istorice de background; cel mai recent volum, Viitorul creator, se referă la Brexit și la candidatura lui Donald Trump la președinția SUA.

Câteva faze preferate 

Deși Varain poate trece, la propriu, prin stânci, se poate teleporta, își poate rade telepatic dușmanii („pizmașii”) și poate vedea viitorul, el nu se poate abține de la fumat. Infiltrat cu trudă într-o bază masonică secretă, păzită de agenți care de care mai periculoși, Varain iese din dulapul în care se ascunsese și merge tiptil pe terasă ca să tragă o țigară. 

Alta: după ce recuperează un cristal extraterestru care are proprietatea de a-l întineri pe cel care-l freacă jumătate de oră, Varain – care până atunci supsese netulburat tehnologie E.T. – se adresează cititorilor: „Vă întrebați de ce nu visez să folosesc ocazia pentru a mă întineri barem cu vreo zece-cincisprezece ani? Pentru că, în sufletul meu, am rămas un țăran, amicii mei. Manipulările astea genetice mi se par contrare legii firii”. 

Și niște dialoguri

„[Varain:] - Pleacă și spune-le masonilor de rit egiptean că din acest moment, sabia lui Damocles atârnă deasupra capetelor lor! M-au supărat și mie nu-mi trece ușor.
[Trimisul masonilor de rit egiptean:] - N-a fost asta intenția lor!
- L-au amenințat pe Varain din Carpați. E o greșeală de neiertat.
- Poate că n-au vrut să fie atât de duri.”

Și un dialog între spionii români și o spioancă germană:
„- Stai mai pe margine, fetițo! (…) Nu e nevoie să-ți riști viața de familie în această vânzoleală planetară.

- Dar voi v-o riscați. 
- Noi suntem bărbați. Avem un jurământ de credință față România și Uniunea Europeană.” (sublinierea autorului)

În fine, câteva lucruri despre Pavel Corutz pe care le-am aflat din capitolele nonfiction care încheie fiecare volum (în ele autorul își dă cu părerea despre actualitate în lung și-n lat, de la felicitările adresate lui Mircea Cărtărescu pentru nu știu ce premiu până la agenda politică națională și internațională):
- este pro-UE;
- a fost pro-Băsescu (pe Vadim Tudor a început să-l critice abia după ce acesta s-a raliat coaliției  de 322 de parlamentari care l-a suspendat pe Băsescu), apoi pro-Iohanis;
- declară că adevărata lui vocație e literatura motivațională prin care să educe poporul român (SF-urile de spionaj ar fi doar un compromis prin care poate să-și vândă celelalte cărți – și oricum sunt pline de sfaturi privind creșterea copiilor, creșterea pomilor, creșterea creativității, creșterea afacerilor etc.);
 - nu crede în creștinism și în alte religii, deși crede, evident, în extratereștri.

Foto main: detaliu copertă Adio, durere!, de Pavel Corutz