Ironia face ca filmul desemnat de Nae Caranfil drept cel mai personal al său să fie totodată cel mai cu bătaie la publicul extrem de larg, care sâmbătă seara consumă peliculă concomitent cu băuturi eventual răcoritoare, popcorn şi multiplex. Şansele sale de a şi ajunge la acesta sunt însă slabe, în special din punct de vedere al vârstei – umorul blând şi bonomia 6,9 pe scara Richter sunt ale generaţiei pierdute ale filmului românesc, aceea care a încetat să vină la cinema în favoarea canapelei şi a telecomenzii. Nici din punct de vedere al valorii producţiei nu stă prea bine: numerele muzicale şi cântecele au o patină nouăzecistă care pune pe fugă iubitorii de, să zicem, „Mamma Mia!". Cât despre componenta de comedie romantică, experimentul autohton anterior în această zonă a demonstrat că, da, românilor le place, plătesc bilet, însă trebuie să fie cu vedete internaţionale care să arate cel puţin a fotomodele. 

Pe scurt, în centrul 6,9 pe scara Richter stă actorul Tony (Laurenţiu Bănescu), care e şi cel mai „întreg” personaj – şi la cap, şi la construcţie -, doar că îl bântuie spectrul cutremurului la fiecare pas. De faptul că nu are pic de linişte se asigură colegii cu care montează un musical (Adrian Văncică, Miruna Bilei, Ovidiu Niculescu şi regizorul Gelu Colceag), vecinul (Alexandru Papadopol) şi, în special, tatăl (Teo Corban), care revine în viaţa lui ca să i-o dea peste cap, asta după ce l-a părăsit în copilărie, şi soţia (Maria Obretin). Ei, aici blândeţea umorului încetează, fiindcă rolul ei poate fi definit drept „stereotip cu carne”. Faptul că e şi jucat cu toate tuşele groase din panoplie accentuează şi mai rău sexismul, care ar trebui să dea fiori reci pe spinare unei părţi importante din public: cea feminină. 

Altfel, 6,9 pe scara Richter e anecdotic, ar trebui să stea în dicţionar la explicaţia cuvintelor „dumă” şi „harfă”. Povestioare, decepţii şi revelaţii se înlănţuie firesc în logica hazului de necaz, care guvernează filmul, şi niciuna nu duce lipsă de poantă. Nu că autorul lungmetrajului – în preaplinul sens al cuvântului, căci Nae Caranfil nu doar că a scris scenariul şi a regizat, ci a creat şi muzica, şi versurile – nu ar şti ce a creat. În cuvintele lui, este „O comedie din teme ca sindromul bipolar, criza vârstei a doua, obsesia unui cutremur devastator, toate aceste elemente care fac ca viaţa noastră în acest început de secol să fie nesigură”. Perfect adevărat. Doar că filmul nu le tratează, ci face băşcălie de ele, trecând totul într-o cheie minoră, cu accente bulevardiere, într-un derizoriu generalizat. Lungmetrajul stârneşte râsul, ce-i drept, dar e mereu unul cu jumătate de gură.

6,9 pe scara Richter rulează în cinemaurile de la noi din 20 ianuarie.