Repet: e cel mai bun film de la Oscaruri. Divizat în trei capitole, urmăreşte trei episoade din viaţa lui Little/Chiron/Black (acelaşi personaj interpretat de trei actori diferiţi) din copilărie, adolescenţă şi vârstă adultă.

1. Jocul actoricesc (cu o excepţie, mama protagonistului): lungmetrajul lui Barry Jenkins e mană cerească pentru actori, fiindcă plouă cu roluri de compoziţie. „Reflectoarele” sunt pe ei şi fiecare gest e încărcat cu semnificaţie, la fel postura, intonaţia, mimica. Plus că spectatorul e forţat să se bazeze pe cuvintele şi acţiunile lor, chiar dacă nu îi ia mereu drept naratori creditabili, fiindcă nimeni nu se grăbeşte să spună lucrurilor pe nume, darmite tuturor lucrurilor. E o lume dură, ai arareori timp şi disponibilitate să fii sincer, mai ales că o manifestare de acest tip îţi garantează doar mai multă vulnerabilitate. Ei, şi de asta nu duce lipsă niciun personaj, fie el și un Adonis intangibil de cartier.

2. Ritmurile: Moonlight îşi asumă de la bun început inegalităţile. Sincronizarea dintre imagine (apropo, atenţie la lumină!) şi progresia narativă diferă de la capitol la capitol – e fluidă la copilărie, abruptă la adolescenţă şi voit defazată la vârsta adultă.

3. Felul în care te forţează să te uiţi. E o diferenţă în a lăsa ceva să-ţi populeze câmpul vizual şi a te uita. Restrângându-ţi accesul la informaţie şi lipsindu-te de reperele atât de obişnuite, filmul lui Barry Jenkins te forţează să priveşti cu atenţie, să urmăreşti, să cedezi imersiunii. Aici Academia a dat dovadă de un real curaj, crescând încasările, pardon, premiind un film care te vâră cu capul în marele ecran în timp ce 99,9% dintre producţiile hollywoodiene te îndeamnă să te laşi pe spate şi să moţăi din punct de vedere intelectual (serios, am trecut de „mură în gură” şi „Da' muieți-s posmagii?”, acum îţi fac şi toate tipurile de digestie).

4. Sentimentele transpuse discret pe ecran. Cele pe care nu le vezi prea des. Camera zăboveşte pe jenă, pe tentativa de introspecţie care nu iese, pe tăcerile încurcate, pe confuzia totală, pe durerea surdă etc. Sunt multe şi merită degustate.

5. Ce m-a ţinut pe mine pe jar: limbajul. Da, deşi nu pare (acesta fiind meritul regizorului), lungmetrajul e adaptarea unei piese, In Moonlight Black Boys Look Blue, aşa că te aştepţi la un grad de sofisticare. Dar nu la ce capeţi aici: filmul face din omisiune un registru, iar conotaţiile a ceea ce nu se spune sunt asurzitoare dacă te uiţi cu adevărat. Şi rămân asurzitoare, chiar şi când filmul, discret cum e, se termină.

Moonlight intră în cinemaurile din România vineri, 10 martie.