Volumul no. 4 din jurnalul lui Mircea Cărtărescu este la fel ca volumele no. 1, 2, 3: un inventar de vise, depresii, premii (mai numeroase, ce-i drept, în ultimele două volume decât în primele), cărți citite, călătorii, (ne)fericiri domestice ș.a.m.d.

Redundanța e de altfel marca literaturii lui Cărtărescu. Nostalgia, Travesti, Orbitor și Solenoid sunt basically aceeași carte, rescrisă din planuri diferite. Cărtărescu nu este un autor de tipul Tolstoi sau Stendhal, capabil să creeze lumi și voci. Toată lumea lui Cărtărescu este lumea vieții lui, compusă în egală măsură din copilăria/ adolescența trăite pe asfaltul Bucureștiului și din cărțile citite. Din sângele lui livresc și autobiografic trăiesc toate personajele lui. Toate personajele lui vorbesc cu vocea lui. Această materie „săracă” este ridicată la puterea marii literaturi de o capacitate stilistică strălucită și de o monomanie care trăiește din tratarea literaturii ca metafizică. Nu că Mircea Cărtărescu n-ar fi putut fi un strălucit prozator realist. Sunt zeci de pagini în Orbitor și Solenoid, pentru a nu mai vorbi de Frumoasele străine, în tradiția marelui realism satiric (sau nesatiric). Doar că pe harta literaturii lui ele nu compun principalele rute. În tinerețe, Cărtărescu și-a injectat Mallarmé în supradoză (mitul Cărții unice, perfecte și înnebunitoare, care-i străbate mai toate cărțile de acolo vine) și tot restul vieții l-a trăit în sevraj.

Deci jurnalul este redundant în raport cu celelalte jurnale. Ceea ce nu înseamnă că este plictisitor. Deși apariția temelor de mai sus este absolut previzibilă în orice jurnal semnat de Cărtărescu, felul în care sunt amestecate, narativizate și puse în frază este de fiecare dată palpitant. În termenii lui Hitchcock, ceea ce primește cititorul este nu surpriza, ci suspansul. Cunoaștem prea bine temele care ticăie sub masa de lucru a lui Cărtărescu, dar așteptăm de fiecare dată explozia – caligrafia ei formează de fiecare dată alte și alte combinații.

E o scriere perfect adaptată păianjenului World Wide Web în plasa căruia am căzut cu toții. Se poate citi de oriunde, are suficientă redundanță pentru a elimina chestiunea continuității narative, are stil în doze suficient de concentrate pentru a putea fi consumat în cantități mici etc.

Există totuși și unele variații ale personajului MC. În acest volum el este mai burghez, mai middle-class decât oricând. Distanța față de proletarul intelectual din primul volum, amenințat de spectrul zilei de mâine, este considerabilă. Pe-atunci Cărtărescu își făcea griji că n-are ce mânca, acum își face probleme că n-a fost suficient de remarcat la un târg internațional de carte; sau, dimpotrivă, că a fost prea remarcat și că interviurile date pe bandă rulantă l-au epuizat. Deci griji nici prea-prea, nici foarte-foarte (evident, nu am aici în vedere paginile mișcătoare despre bătrânețea și destrămarea părinților lui – dar și acolo e un fenomen universal, de care, într-o formă sau alta, nimeni nu scapă). Cu toate acestea, e la modă printre cititorii lui Cărtărescu să empatizeze cu nefericirile lui. Recunosc că empatia mea este limitată de doi factori.

Primul este unul de ordin narativ: știu cum se termină filmul. De-a lungul jurnalului 2011-2017, Cărtărescu se chinuiește cu travaliul unui roman, făcându-și griji, alternativ, fie că nu se mai poate ridica la nivelul Orbitor-ului, fie că o să-și piardă mințile sub presiunea cosmică a noii scrieri. Or, știu prea bine că acel roman – Solenoid –, publicat în 2015, e în unele privințe chiar mai mare decât Orbitor. Iar Cărtărescu nu și-a pierdut mințile. Tot așa, în jurnalele anterioare Cărtărescu se chinuia să scrie Orbitor 1, 2, 3, dându-se de ceasul morții că nu mai poate, că este terminat etc. De fiecare dată temerile lui s-au dovedit fake news.

Al doilea motiv e de ordin, ca să zic așa, metafizic (am în vedere o metafizică pur literară). După cum spunea Borges, citându-l, poate imaginar, pe Homer (dar la rândul meu îl citez din memorie pe Borges), „zeii urzesc nefericiri oamenilor pentru ca poeții să poată spune o poveste”. Din acest punct de vedere, cu toate nefericirile lui mic-burgheze (sau, fie, de burghez mijlocaș), Mircea Cărtărescu, personaj și autor, este în grafic.

Mircea Cărtărescu, Un om care scrie. Jurnal 2011-2017, Editura Humanitas, 2018, 644 p.

Imagine principală via Radio România Cultural