Scena9 împreună cu MUBI vă invită să vă faceți cinema la voi acasă. Nu-i nimic mai simplu: dați un clic aici, pentru un free trial de 30 de zile pe MUBI.com, unde găsiți unele dintre cele mai puternice filme din istoria cinematografiei. În rest, alegeți voi când și ce vedeți (de la titlurile-alea clasice pe care le-ați amânat mereu, până la filmele noi pe care nu le-ați găsit în cinema), pe telefon sau pe proiector, singuri sau în gașcă.

La Soledad (2016), lungmetrajul de debut al lui Jorge Thielen Armand, un tânăr regizor născut în Venezuela și stabilit la Toronto, a avut premiera la Festivalul de Film de la Veneția, a câștigat 8 premii internaționale și a fost un hit arthouse - la limita dintre documentar și ficțiune. Scurtmetrajul său anterior, Flor De La Mar (2015), e un documentar despre o comunitate de pescari de pe o insulă venezuelană îndepărtată, unde se află rămășițele orașului Nueva Cádiz, abandonat de spanioli în secolul 16. Sondarea trecutului istoric venezuelan îl preocupă în continuare pe regizor prin La Soledad, un proiect mai ambițios și mai personal, care implică revizitarea unui conac din copilărie, un xanadu ros din temelii de sărăcie, de timp și de tristețe.

Situația politică din Venezuela contemporană e tot mai incertă. După moartea liderului socialist Hugo Chávez din 2013, Nicolás Maduro, noul președinte, continuă politicile lui Chávez, care distrug treptat populația: numai în 2016, prețurile alimentelor au crescut cu 800%. Întors după mulți ani în Caracas, Jorge Thielen Armand își construiește filmul ca o redescoperire nu numai a conacului familiei, dar și a întregii sale țări.

La Soledad  începe cu o serie de imagini de arhivă, de tip home movies (sau, cum le numește regizorul cu vocea din off, peliculas familiares) cu familia aristocrată a lui Armand, cu o mulțime de figuri care apar și dispar din cadru; după moartea bunicii, grupul se sparge, iar exoticul conac La Soledad rămâne pustiu. În fine, menajera familiei, Rosina, reușește să rămână să locuiască temporar în casă cu nepotul său, José, și familia lui. Jorge Thielen Armand își structurează filmul ca o cvasi-observație a acestei familii lower-class. Cu toate acestea, prezența camerei de filmat nu e semnalată în niciun fel, nu există discuții care să implice persona regizorului, iar lucrurile sunt, în mare parte, mizanscenate, cu excepția momentelor în care camera de filmat iese din grădina întortocheată a conacului pe străzile Caracas-ului, unde oamenii sunt profund marcați de sărăcie: medicamentele se vând la tarabe ambulante, rafturile magazinelor sunt goale, iar clădirile încep să se decojească treptat, devenind ruine. Cu toate că filmul are implicații politice evidente, pariul regizorului e o alăturare metaforică între starea de degradare a conacului în care locuiește această familie și lumea haotică de afară.

Deși își portretizează atent personajele, spațiul este centrul de interes al aparatului de filmat (Armand asemănându-se, de altfel, cu cineastul portughez Pedro Costa), ba chiar devine el însuși o entitate care influențează destinele personajelor. Altfel, sărăcia și mizeria din casă transformă acest loc magic și voios de la început într-un soi de groapă de gunoi, iar lipsa opțiunilor personajelor e evidentă (José și soția sa lucrează, Rosina are probleme cardiace, iar oamenii din jur părăsesc rând pe rând Caracas, în speranța unei vieți mai bune). Doborât de probleme, José se alienează tot mai tare. Aproape la fel ca în filmul lui Porumboiu, Comoara, din acest punct, José își va petrece foarte mult timp cu un detector de metale pe care-l va plimba fără țintă prin casă, căutând o comoară care s-ar ascunde în pereții casei. Diferența față de Comoara e că rezoluțiile lui Armand nu sunt niciodată favorabile, iar filmul capătă alura discretă a unui ghost story. Într-unul dintre momentele onirice ale filmului, protagonistul, plimbându-se cu detectorul său prin liane, dă peste un cal alb (o trimitere la calul lui Simón Bolívar, faimosul lider al mișcării de independență latino-americană). Astfel de momente scot filmul dintr-un realism social mizerabilist și îl duc într-o zonă în care realul se împacă în mod neobișnuit cu fantasticul.

În același timp, e un film care încearcă să arate starea incredibil de precară a Venezuelei contemporane, care se află din 2012 într-o criză fără precedent. Într-un interviu mai amplu, Armand vorbește despre felul în care puterea politică își distruge treptat cetățenii, provocând, de fapt, prăbușirea statului. Trimiterea la Simon Bolivar și imaginile de arhivă de la începutul filmului nu vorbesc numai despre degradarea memoriei, despre timp și îmbrătrânire, ci despre o lume glorioasă îngropată la propriu în gunoaie. E o alegere pe care o facem și noi, zilnic, indiferent de regimul politic sub care ne aflăm - cum contribuim la nașterea istoriei sau, invers, la sfârșitul ei?

La Soledad poate fi urmărit pe Mubi pentru încă 18 zile.