Slowdive - Slowdive (2017)

O dimineață de luni suprinzător de senină, după un weekend în care-a plouat întruna, ca-n „Sátántangó”. Mormăi înciudat că numai tu poți avea bafta asta, îți repeți că nu urăști zilele de luni, ci capitalismul (ceea ce, oricum, n-ajută la nimic), încerci să-ți faci ușor-ușor drum printr-un oraș din ce în ce mai înghesuit și mai al dracului. Brusc, dai nas în nas cu fosta iubire a vieții tale, the one who got away: pot să-i atârne niște copii de poale sau nu, dar figura e familiară, plăcerea – inexplicabil de intensă, iar conversația, oricât de banală, se leagă ușor. Un mic scurtcircuit, o posibilitate care nu s-a legat, nici nu mai știi de ce. O lume întreagă - acum aproape inaccesibilă și aproape uitată - într-un pliu temporal.

Ceea ce trebuie să rămână nespus, firește, rămâne nespus, dar dacă Lynch ar fi regizat treaba asta știi cine ar fi cântat la final: Slowdive, după 22 de ani. „Oh, Lord, I remember those days/And all those nights/When you wanted so much more”.

După My Bloody Valentine (m b v, 2013) și Mazzy Star (Seasons of your day, din același an), Slowdive sunt a treia trupă a primei jumătăți din anii ’90 care livrează un neașteptat și muuult întârziat comeback. Cuvântul e sterp și nepotrivit, but oh well, whatever, nevermind: ăstea sunt trei dintre trupele senzaționale ale perioadei that got away. Fiecare a avut parte de un sfert de oră warholian de celebritate, fiecare l-a petrecut umflând din umeri și cu privirea înspre pământ, ațintită asupra tenișilor zdrențuiți, ca să dispară apoi fără regrete și  fără scandal. Shoegaze sau dream pop: care e diferența, cui îi pasă, cine-și mai aduce aminte (între alții, apropo, alde Beach House)? 

Distors, feedback, linii melodice prelungite și minuțioase: nimic, dar chiar nimic nu pare schimbat în Slowdive, albumul de anul acesta al britanicilor. Poate că un upgrade tehnologic sau două le sar în ureche audiofililor, dar muzica, languroasă și hipnotică, lucrează în continuare în subsol (străfunduri?), modificând pe nesimțite un acord-două sau apăsând neașteptat pedala: tempo-ul se schimbă cu atâta discreție și meșteșug încât nici măcar nu-ți dai seama când a „bubuit” cântecul. Cel puțin la fel de important: bucățile pot fi luate separat (Slomo, piesa de deschidere, e extrem de familiară, No longer making time – ceva mai pop, Go get it pune la lucrul contrastul dintre zgomot și tăcere – „I wanna see it/I wanna feel it!”), însă ele impun să fie ascultate laolaltă, în ordine: în shoegaze, dozajul și arhitectura constituie jumătate din „poantă”. Dacă vreți, e ca și cum o cameră de filmat se dă lent înapoi dintr-un punct fix (panning out): întregul poate fi înțeles/admirat abia la sfârșit.

Nu e tocmai limpede de ce au revenit astfel de trupe în discuția curentă (The Jesus and Mary Chain aterizează chiar în București, în deschiderea de la toamnă a festivalului de documentare muzicale DokStation, iar dacă de nicăieri o să răsară și un nou album Cocteau Twins mă pot pensiona liniștit). S-ar putea însă să aibă legătură (și) cu incertitudinea apăsată care ne bântuie: la fel ca începutul anilor ’90, această perioadă de schimbări alerte, nu tocmai în bine, duce lipsă de reflexivitate și de răgazuri. Soundtrackul contemporaneității e cacofonic și oțărât – nu altfel erau grunge-ul și rave-ul de după căderea Zidului Berlinului. Pentru cei mai în vârstă, ca subsemnatul, e reconfortant să știi că îți mai poți permite să visezi fără țintă, pentru cei mai tineri e loc grămadă pentru descoperiri. Melancolie nedefinită pe care o zdruncină când și când câte-o chitară pură și dură, deambulări în doi (una dintre mărcile Slowdive rămâne, pentru eternitate, „discuția” dintre vocaliștii Rachel Goswell și Neil Halstead), plutire controlată – nu totul trebuie să fie punk militant sau techno escapist. Există – sper – întotdeauna o a treia cale.