E și asta o performanță: cum să faci ca un album care durează puțin peste o jumătate de oră să pară că nu se mai termină, să te stoarcă de energie și, în cele din urmă, să te facă să râzi fără chef. Aproape este debutul Luna Amară la Universal Music, merge la turație (foarte) redusă și pare să-i fi încurcat nițel chiar pe cei care l-au făcut: „Nu știm precis dacă e un EP mai lung sau un LP mai scurt…”, scrie (imprecis și cu puncte poetizante de suspensie) Mihnea Blidariu.
Primul cântec, primele dureri: „Aproape” înghesuie într-un singur minut chitară acustică, percuție jazzy, coarde și inevitabila trompetă. Urci apoi, iute-iute, în refren („Aproape ești/Aproape sunt/Mai mult decât o lume-n ... gând” - asta cred, cel puțin, că șoptește Nick Făgădar, dar versul se topește flasc, interruptus), iar pe la minutul trei urcă și vocea, urcă și coardele, chiuie și trompeta. Dacă angoasa și senzația de înghesuială erau țintele, ele sunt atinse remarcabil de repede.
Aproape aceeași rețetă, dar cu ingrediente folosite mai judicios, e pusă la treabă în primul single, „Doar noi doi”. „Noutatea” ar fi chitara electrică tânguitor-prelungă pe care-am mai auzit-o, hăt!, în Adore-ul de la Smashing Pumpkins. „Eul poetic” ezită între bacovianism second-hand („Plooooi/Cad, se-adună-n noi/Cum te simți?/Paaaaari/Cam stingher și n-ai/Cum să minți”) și autoconsolare ofticată („Nu-i nimic-î/Trece/Gândul alb/Rece/Sub pasul tău”), pentru ca totul să sfârșească într-un duios armistițiu domestic: „Nu-i nimic-î/Lasă/Ne vedem iar acasă/Doar noi doi”. Presupun că or fi și puncte de suspensie pe undeva, ca să te poți ține, patapievician, de falcă: („Nu-i nimic-î/Trece…/Gândul alb.../Rece/Sub pasul tău”). E posibil ca el să fi călcat în străchini, să se fi înstrăinat, să fi umblat cu altele. Dar dacă nefericitul doar o fi uitat să ia pâine? Lasă că vine el acasă!
„Duși de val” îți oferă un binemeritat respiro (linia melodică e ceva mai clară și mai lipsită de zorzoane, cântecul sună mai închegat, mai plin, ba chiar lipsește trompeta, treabă care se rezolvă însă foarte repede, în „Lampioane”). Îți și trântește însă o rimă („mal-val”) demnă de un concurs școlar de creație literară, pe care un singur om – Artanu’ – a reușit s-o dinamiteze competent, încă din 1998.
(Supra)produs și în mod ostentativ „frumos/sensibil/emoționa(n)t”, Aproape se încheie în aceeași notă de ennui standard („Prea târziu”, „Prieteni călători), mimată de miliarde de trupe, de-aici și de aiurea, de pe la mijlocul anilor ’90 încoace. E aproape poezie – una „hippie-humanitas” (TM Adrian Schiop) -, e un stil aproximativ (tot ceea ce era de făcut în post-grunge s-a făcut de mult, cu rezultate detestabile – să-i zicem sindromul Nickelback) și e cam prea departe de trubaduriseala zdravănă pe care-o livrează alde Tindersticks sau Lambchop. Rockul alternativ asumat cu îndârjire pe la sfârşitul anilor ’90-începutul anilor 2000 de mai multe trupe (Luna Amară, Vița de Vie, Kumm, Urma, Firma) are merite incontestabile. Ar fi păcat să se „holografisească”, dar ar putea să fie și inevitabil – ăia micii (precum fenomenalii BAB), cum se zice, vin tare din urmă.
Foto: detaliu copertă Aproape - Luna Amară
