Cu publicarea Caietului brun în 2018, treptele care urmăreau schimbarea gândirii lui Wittgenstein de la Tractatus la Cercetări au devenit disponibile cititorului român, care-și poate face acum o impresie cât de cât plauzibilă despre ce fel de gânditor e vorba și care dispune în plus și de câteva monografii serioase ale aceluiași. Ca întotdeauna în istoria filosofică a țării, recuperarea asta e târzie și se face, cum e mereu cu lucrurile târzii, și în lipsa contextului ei inițial, și în lipsa criticilor, dar recuperarea postcomunistă a lui Wittgenstein poate fi înscrisă de fapt în rândul poveștilor de succes editorial – deși e greu de spus acum ce anume schimbă în felul de a face filozofie în țară sau dacă într-adevăr a schimbat ceva. Într-un anumit sens, Wittgenstein e un filozof vechi deja și rămâne să fie recuperat nu atât în contextul său inițial (Frege-Russell-Whitehead-Moore), care e relativ indisponibil în română, nici în cel mai târziu al analizei ligvistice, ci ca un soi de figură filozofică peste vremuri și ca simbol al gânditorului intens, pozitivist la suprafață, dar mistic în rest. O să fie interesant de văzut dacă nu cumva, în mediul acesta intelectual unde filozofii poartă în spate povara tuturor tăcerilor lor semnificative și nu se feresc în același timp de apăsătoare și logoreice perorații despre ființă, Wittgenstein n-o să fie cumva prizat tocmai în misticismul lui.
Dar să nu divagăm – toate traducerile din el de până acum sunt excelente și unul dintre cele mai importante proiecte ale editurii Humanitas a fost să-l aducă în română în această formă nu integrală, dar esențială. De ce, cu aceste Însemnări răzlețe publicate la Ratio et revelatio anul ăsta, n-a mai continuat această sarcină nu înțeleg, dar e bine că traducerile din Wittgenstein continuă. Însemnările răzlețe, ca aproape tot ce mai poate fi tradus acum din acest gânditor, sunt scoase din această perioadă de mijloc de după Tractatus. Jurnalele lui de pe front și scrisorile despre Tractatus sunt deja traduse, așa că cine vrea să intre în laboratorul acestei prime cărți, o poate face. Ea rămâne cea mai complicată a lui și nu poate fi înțeleasă prin simpla lectură, dar Flonta și Cioabă îl explică bine.
Însemnări răzlețe
La prima vedere era o carte despre relațiile dintre limbaj și lume, dar cu note metafizice – adică, mai exact, despre ce fel de lume trebuie să fie lumea pentru ca să suporte o asemenea relație între real și simbolic. Atât și ar fi fost de ajuns și poate chiar prea mult pentru o miză, dar frumusețea și intensitatea cărții veneau din aceea că problema aceasta metafizică era doar secundară: elucidarea structurii logice a lumii înseși nu făcea decât să arunce lumină asupra lucrurilor care puteau fi spuse, doar pentru a descoperi că cele mai importante dintre ele aveau o calitate incomunicabilă. Și astfel ce era mai important la Tractatus era că delimita un teritoriu vast al valorizării, al „vieții”, care tocmai că nu putea fi dezlegat prin analiză logică decât într-un sens negativ, de delimitare. El rămânea, prin excelență, al tăcerii subiectului – despre care Wittgenstein spunea în Jurnale, schopenhauerian, că este „o limită a lumii”.
Era important să știi ce poți spune ca să știi cât de puțin se poate spune, de fapt. Chiar și puținul care se putea spune despre această relație dintre limbă și lume nu putea decât să fie imperfect, fiindcă spunerea, cum ar veni, nu putea să iasă în afara sa ca să se explice ca spunere. Wittgenstein avea admirabila modestie arogantă a marilor filozofi de a crede că rezolvase ceva esențial și în același timp că rezolvarea nu era mare lucru și avea doar funcție intermediară, un soi de drum care ducea la adevărul ascuns și care trebuia șters pe măsură ce era parcurs. Calitatea asta intermediară a gândirii sale – mereu prinsă într-o căutare conștientă de propriul provizorat – e unul dintre lucrurile care face felul său de gândire eliberator, pentru că nu cere concluzia, ba chiar se ferește să ajungă la ea până nu îi epuizează analitic toate capcanele posibile; în partea a doua a vieții, după ce se reîntoarce la filozofie și la Cambridge la sfârșitul anilor ’20, aproape că numai așa gândește.
În fine, crezuse lucrând la Tractatus că, pentru ca limba și lumea să poată comunica, trebuiau să existe în amândouă niște elemente mici, ireductibile, care să-și corespundă. În prima lui carte le spune „obiecte„ și „nume”, dar nu e vorba de obiecte ca pietrele și bețele, și nici de nume ca Mihai și Luiza, ci de niște entități prezumate, care trebuie să existe în limbă și lume pentru ca legătura dintre ele să fie gândibilă. (Side note: nu pare să le fi găsit nimeni, așa cum nu găsise nimeni monadele lui Leibniz.) Pe temelia lor se formează conglomerate ca „propozițiile elementare” și „stările de lucruri”, care nici ele nu păreau să fie ceea ce vedem pe fereastră în mod obișnuit. Pe baza acestei distincții stabilea o teorie complicată a sensului și adevărului care-l ajuta să-și dea seama cam ce lucruri puteau fi spuse cu sens sau nu. Nu erau foarte multe și mare parte din ce trecea drept filozofie în facultățile tradiționale europene putea fi, conform acestor restricții, aruncat peste bord. Din cauza acestui fel de fanatism purist putuseră pozitiviști să declare în anii ăia moartea filozofiei și prăbușirea marilor ei „viziuni sinoptice”, căutării de adevăruri generale etc. Nu existau. Dacă existau, nu fuseseră găsite. Dacă fuseseră găsite, nu schimbaseră nimic.
Cândva în anii ’20, Wittgenstein își dă seama că fusese un pic cam prea optimist până și în optimismul său moderat de tinerețe și că se grăbise presupunând că lumea și limba au în comun o structură care să facă posibilă reprezentarea. Lumea exista în continuare. Limba la fel. Era limpede că oamenii o foloseau pe cea din urmă ca să trimită la cea dintâi, dar nu mai era limpede ce se întâmplă și dacă mai există o formulă care să le lege.
Din această perioadă de răzgândire sunt Însemnările răzlețe. Din aceeași perioadă datează Caietul albastru și Caietul brun și Lecțiile despre estetică, care – spre deosebire de însemnări – sunt note luate de studenții săi. Sunt cam toate preocupate cu aproximativ același lucru în aproximativ același fel: cum e posibil ca limba să exprime lumea și ce fel de dificultăți apar când ne gândim la această relație. Doar că acum harta problematicilor devine mai vastă: cum e posibil ca o persoană să poată comunica cu altă persoană, de pildă? Ce înseamnă să poți vorbi despre faptul că te doare ceva? Să ai intenții, plăceri? Să ți se pară un lucru frumos? Cum este folosit limbajul atunci când nu e folosit să transmită propriu-zis informații etc.
Maniera constă în a imagina cazuri și întrebări ipotetice, puse în lumină de întrebări neobișnuite, pentru a le forța să iasă la iveală ori în banalitatea, ori în stranietatea lor. De cele mai multe ori, pare să nu ducă nicăieri, alteori e luminată de însemnări aforistice venite ca de nicăieri și care aruncă o ușoară boltă de lumină peste observațiile din jur, și alteori recunoști frânturi din câte o teorie pe care ori el, ori alții o vor dezvolta mai târziu (Chomsky, Turing, Searle etc.).
E o manieră puțin inginerească de a descompune lumea până la atomi și de a încerca apoi s-o sudezi la loc într-o formă mai inteligibilă sau a vedea că modul în care o abstractizezi este incoerent sau nu înseamnă nimic. Ce m-a surprins prima oară când am întâlnit-o n-a fost atât rezultatul ei – fiindcă rezultatele, mai ales în partea târzie, sunt puține și neexplicite – cât, mai degrabă, stilistica, dacă vreți: puteai să faci filozofie și fără cuvintele mari, ba chiar împotriva lor. Puteai s-o iei prostește, aruncând peste bord ambalajul tradiției. Puteai s-o iei de la capăt, în măsura în care încercai să te dezveți de felul de a pune probleme al filozofiei tradiționale, pe care-l bănuiai tarat deja de presupoziții ascunse. Asta e ce face Heidegger în Ființă și timp, în cu totul alt fel, încercând să reinventeze limbajul metafizicii occidentale și e ce fac, după ei amândoi, mulți dintre postmodernii francezi.
Când te-apuci însă nu atât să găsești soluții, ci să investighezi limbaje, ca să vezi cum se contrazic și cum cedează sub propriile presupoziții (cum face și deconstrucția, nu?), filozofia nu mai e un sistem, ci mai degrabă o preocupare. Ea merge în direcția unei întrebări, dar nu mai speră la soluție. În Însemnările acestea, întrebările deschise și nerezolvate despre minte, corp, stări afective, gândire etc. se văd peste tot. Sunt întrebările ultimelor sale două decenii din viață, care vor primi o formă cvasidefinitivă în Cercetările filozofice. Pe mine m-au cam plictisit puțin, dar s-ar putea să fi abuzat de el; dacă n-ați citit Wittgenstein, nu e cea mai bună carte cu care să intri în filozofia lui. Mi se pare că cele mai bune cărți cu care să începi Wittgenstein, dacă nu știi nimic din el, sunt Însemnările postume, Lecțiile de estetică și Jurnalele. Apoi Tractatusul. Dacă ați mai citit Wittgenstein, atunci toate conceptele esențiale din a doua parte a vieții lui sunt aici: problemele filozofice ca lucruri irezolvabile care dau dureri de cap, respingerea generalizării abstracte, jocurile de limbaj care reinterpretează limba ca practică și-l apropie pe Wittgenstein de pragmatism, și din când în când câte-o explozie de poezie și aforism care dă de înțeles că lucrul care e chestionat în toate aceste note nu e niciodată la vedere, ci, ca în distihul lui Frost:
We dance round in a ring and suppose,
But the Secret sits in the middle and knows.
Imagine principală preluată din arhiva Fortepan/ Fóris Gábor / Vastagh Miklós hagyatéka.
