Spre deosebire de M, ucigașul lui Fritz Lang din filmul cu același nume din 1931, pe care-l dă de gol fluieratul, pe Fritz Wonka din Der goldene Handschuh / Mănușa de aur (r. Fatih Akin) îl trădează mirosul - o cruce pe care o duce parțial pentru că nu se spală, parțial pentru că împrumută din duhoarea atroce din apartamentul său din Hamburg. Acolo, Fritz ademenește femei supraponderale, singure și intoxicate du alcool, +60, pe care le agață în Mănușa de aur, un bar decadent. Fritz nu e un criminal glossy (are o alură de Quasimodo în mizerie, un chip amorf, desfigurat de căzături provocate de alcool) și nici nu se debarasează de leșuri, doar le ciopârțește și le îndeasă pe unde apucă, mormăind verzi și uscate. 

Lumea din jurul lui e la fel de bolnavă și scârboasă - cu excepția unei prezențe imaculate, o donna angelicata de care Fritz se îndrăgostește platonic după ce o vede pe stradă, toți oamenii sunt în stadii avansate de descompunere, marcați de o dipsomanie contagioasă. Aici, e clar că alcoolul naște monștri, așa cum, în filmele sovietice ale anilor ’20, preocupate de propagandă anti-alcool, oamenii buni erau transformați de licoare în bestii (vezi Saba). În orice caz, statement-ul lui Akin nu e legat de consumul de alcool în sine (deși e clar că e motorul de pornire a violenței lui Wonka, care trebuie să se îmbete ca să-și violeze victimele și să le ucidă), ci mai curând de o stare de putregai social care duhnea la propriu în Germania post-nazistă a anilor ‘70. Așa cum spunea Peter Bradshaw în cronica filmului, vorbim de o nuanță depresivă de maro care predomină în toate cadrele, ca un galben odinioară pur, atât de jegărit și mucegăit pe dinăuntru, încât a devenit o pată care nu se ia pur și simplu. Însuși felul în care Wonka dosește rămășițele de carne ale victimelor sale, într-o gaură din apartament, peste care catapultează grămezi de odorizante de mașină wunder-baum, e un soi de metaforă a felului cinic în care Germania încerca să-și spele trecutul nazist. De altfel, se amintește de nazism o singură dată, prin personajul lui SS Norbert, un localnic mai câinos de la bar, care își construiește o întreagă mitologie în jurul trecutului său de ofițer nazist. Filmul precedent al lui Akin, Aus dem Nichts/ În întuneric, era mai puțin rafinat din punctul ăsta de vedere, urmărind parcursul unei femei care se răzbună pe un grup de extremă dreapta pentru uciderea familiei. Dacă În întuneric era efectiv o demonstrație didactică a ororilor extremismul de dreapta, Mănușa de aur e îmbălsămat într-un fel de naturalism abject, un film mai preocupat de descompunere decât de tezism.

O pistă comico-bizară e conviețuirea temporară dintre Wonka și una dintre victimele sale, Gerda Voss (Margarete Tiesel, cunoscută pentru Paradise: Love); Wonka o pune pe Gerda să semneze un contract prin care se angajează să fie sclava absolută a lui Wonka și, în anexă, îi promite solemn bărbatului că îi va face cunoștință cu fiica ei. Cu toate că e extrem de misogin, filmul nu ține partea criminalului (așa cum o făcea The House that Jack Built), ci cumva transformă lumea asta într-o pastă în care nu mai știi care-i victima de fapt, unde oamenii se complac într-o auto-distrugere. Aici, barul e și prilej de scăpare, și de damnare. 

Mănușa de aur e aproape imposibil de privit pe alocuri - filmul trezește memoria tuturor mirosurilor de carne stricată pe care le-ar putea avea cineva, iar violența împotriva femeilor e parțial amestecată cu umor și cinism (de pildă, Wonka le îndeasă în vagin victimelor diverse mezeluri stricate). Aparatul de filmat, mereu la distanță, mereu pândind la vreun colț, e ca un martor care urmărește fetișurile unui criminal, dar nu intervine - lucru care te face să te simți atât neputincios, cât și vinovat. Dacă nu decizi să rămâi în sală până la capăt, lucrurile nu devin mai roz pe parcurs, ci doar acumulează și mai mulți viermi. 

Mănușa de aur poate fi urmărit în cinematografe începând cu 21 iunie.