Go, have your mind blown, scria o prietenă pe Facebook după ce a văzut Plastic (în original Stück Plastik, joc de cuvinte - stück poate fi o bucată de ceva, dar și o piesă, plastik e material, dar și sculptură), cea mai recentă producție de la ArCuB în materie de teatru. Spectacolul, regizat de Theodor-Cristian Popescu, are la bază textul lui Marius von Mayenburg, și da, e cam grozav.

Marius von Mayenburg e unul dintre cei mai jucați dramaturgi germani, deși, în țara lui, este considerat de modă veche, pentru că piesele sale se fixează pe personaje și intrigi între ele, nu pe poezie sau politic. Într-un interviu pentru The Globe and Mail, dramaturgul povestește că regizorii zic că nu-i montează piesele pentru că nu lasă spațiu în text și pentru regie. Von Mayenburg crede că rolul lui e să umple piesa cu ideile sale. Plastic are unul dintre cele mai vii dialoguri pe care le-am auzit în ultimul timp la teatru, în traducerea lui Elise Wilk, la rându-i dramaturg.

Nu sunt o fidelă a spectacolelor lui Theodor-Cristian Popescu, dar e limpede că modul în care dramaturgul a umplut textul i-a convenit de minune regizorului. Scenografa Velica Panduru a imaginat pentru desfășurarea acțiunii o mare sală albă, cu pereți și acoperiș de plastic - arcuirile de pe tavan m-au dus cu gândul la oasele din burta balenei și la bietul Iona rămas captiv acolo. Cam așa și cu cele cinci personaje - sunt prizoniere ale condiției sociale pentru care au muncit atât de mult.

„Cine știe unde ați stat înainte să veniți la muncă, deci pe ce ați pus mâna în metrou, deci părul, știu că sună stupid, dar poate că părul dumneavoastră a atins vreun spătar în mijloacele de transport în comun, și persoana care a stat acolo înaintea dumneavoastră, poate că avea o boală contagioasă, sau era dependentă de droguri, sau nespălată, sau săracă, și casa asta, trebuie să înțelegeți, e refugiul nostru, locul unde ne retragem ca să ne relaxăm, pentru soția mea casa e un tărâm al igienei, până și eu trebuie să mă spăl mereu pe mâini și să mă dau cu dezinfectant, atfel devine complet isterică.”

Ulrike și Michael trec printr-un soi de criză a cuplului semimatur - ea e o artistă ratată și asistenta lui Serge Haulupa, unul dintre cei mai cunoscuți artiși contemporani, mai celebru chiar și decât Damien (n.r. Hirst), după spusele sale; el este medic și visează să lucreze în Africa la Médecins Sans Frontières, dar nu are curajul să facă asta; cei doi au un băiat în vârstă de 12 ani, care este fascinat de corpul feminin și documentează tot ce vede cu o cameră de filmat. Ca să aibă în sfârșit mai mult timp pentru ei, decid să angajeze o femeie de serviciu - pe Jessica Schmitt, care devine muză pentru artistul Haulupa și, într-un final, instalație umană (Von Mayenburg declara că are o slăbiciunea pentru femeile de serviciu și e fascinat de oamenii care se declară de stânga, dar nu au nici o problemă în a-și angaja servitori).

Dialogurile dintre soți sunt acide, dinamice, delicioase, deși poate delicios nu e adjectivul perfect când vine vorba de subiectele pe care le dezbat - cât de moral este să lași bani la vedere când știi că ai o servitoare în casă, cum îi spui femeii de serviciu că igiena ei te preocupă doar pentru că poate avea legătură cu tine, nu că te-ar interesa cum trăiește ea, cât de intim poți deveni cu cineva pe care îl plătești să îți spele baia. Toate conversațiile despre ce se petrece în jur devin punct de pornire pentru un tăvălug de reproșuri care scot la suprafață ratarea individuală, dar și pe cea de cuplu. La fel și discuțiile despre artă și societate - unde mai e moralitatea atunci când creezi instalații umane inspirate din situații umilitoare (Haulupa o pune pe Jessica să spele untul de pe pereți, continuu, în fața publicului de la muzeu - referințele lui von Mayenburg merg către instalațiile lui Joseph Beuys), textul curge ca o mașinărie de aruncat mingi de tenis, tu trebuie să te uiți continuu stânga-dreapta; și să nu uiți să respiri.

La final, două vorbe despre actori - e prima oară când îl văd pe Bogdan Dumitrache jucând pe o scenă și cred că ar trebui să facă asta mai des. Face un rol de contrapunct excelent cu Cristina Toma, țin spectacolul din text, pentru că mișcarea scenică nu este una foarte variată, și-o fac tare bine. Nici Istvan Teglas, în rolul lui Haulupa, nu este mai prejos - de altfel, rolurile exhibiționiste, nenaturale într-un fel, extravaganțe duse în extrem îl prind tare bine pe Istvan, dovadă și rolul din Hedwig and the Angry Inch: The Missing Half, dar despre asta în episodul următor.

Urmărește programul ArCuB pentru următoarele reprezentații

PLASTIC

de Marius von Mayenburg
Traducerea: Elise Wilk
Distribuția: Bogdan Dumitrache, Cristina Toma, Istvan Teglas, Ciprian Nicula, Nicoleta Lefter / Ioana Mărcoiu
Regia: Theodor-Cristian Popescu
Scenografia: Velica Panduru
Muzica: Lucian Ban
Light-design: Alexandros Raptis
Video și graphic design: Ioana Bodale

Fotografie de Ioana Bodale