Totul începe și se termină în același cătun din nordul Franței pe care Bruno Dumont îl cartografiază de ani de zile. Dar, între generice, cineastul ne va fi permis să întrevedem, în plus, străfundurile cosmosului.

Trebuia îndrăznit. Ne-am plâns că astăzi creatorii și-au pierdut ambițiile de odinioară. Că fragmentul, incompletul, schița au ajuns să constituie un nou trend marketabil – o nouă totalitate. Că, într-o industrie din ce în ce mai obsedată de infinitul mic și din ce în ce mai plicticoasă în replierea sa pe parcele cunoscute, aproape nimeni nu mai lucrează la scara întregii omeniri. Și iată cum, de nicăieri, Dumont țâșnește până dincolo de stratosferă – nici măcar cerul nu mai reprezintă limita proverbială. Vorba vine, „de nicăieri”: e oarecum logic, dată fiind schema colosală a acestui realizator obsedat de provincie, care a făcut din sătucul său nordist un fel de centru al hărții, ca următorul pas să fie ieșirea în cosmos. E logic – și totodată uluitor. E nevoie de oareșice forță pentru a ne arăta Coasta de Opal dinspre stele, iar noi să găsim în acest axis mundi turbat o formă de firesc, poate chiar de previzibil.

A spune că pariul nu e lipsit de riscuri înseamnă a târî afacerea dumontiană pe un plan al raționalității care i-a devenit de mult străin. Pariul nu e doar riscant, ci și – în bună măsură –, ratat. Se putea altfel? L’Empire stârnește un vortex care nu poate culmina decât cu propria autodevorare. Ca eroul din poveste, filmul țintește atât de aproape de Soare, încât nu e clar dacă nu cumva fantasma de mărire i-a furat și lui Dumont mințile. Căci proiectul e, din capul locului, faultat: atât de nonșalant, de aiuristic și de grandoman, încât amenință să blureze orice distincție între o artă asumat provocatoare și un non-sens scăpat de sub control. Să zicem că acesta era, oricum, arealul predilect al lui Dumont – dar aici, ca niciodată, pare că patinează și se chinuie să găsească accentele potrivite. Nicio mirare, atunci, în a vedea în film o formă de aroganță – de „vă arăt că pot” – care sfârșește, oarecum dezamăgitor, într-o parabolă balonată despre Bine și Rău. În loc de reflecție filosofică, niște panseuri circumstanțiale; în loc de satiră, o hăhăială născută dintr-un grotesc de mâna a doua.

Greșesc, atunci, dacă mă arăt interesat de film nu în ciuda, ci în virtutea acestor limitări? Oare nu cumva adevăratul orizont al acestei filmografii era năvălirea pe un teren unde să nu mai conteze nimic altceva – nici „povestea”, nici „mesajul”, nici „conflictul” – decât această imagistică pură și descreierată? Interesat de latențe, de chestiile materiale care se află în spatele a ceea ce se vede – o voce ușor afonă în spatele musical-ului, un corp burlesc în spatele comediei, un peisaj în spatele filmului de investigație –, Dumont face din L’Empire un pretext de contemplație a spațiului cosmic. În această logică, SF-ul e un fel de plimbare până la Planetariu. A doua oră a filmului – cea în care mulți comentatori au detectat o epuizare a mecanismului, o facilitate prea deșănțată a formulei – este, de fapt, cea mai frumoasă: cea în care filmul merge într-o zonă complet lipsită de adâncimi, în care orice idee se dereglează și face „poc!”, iar tot ce rămâne e defilarea hipnotică a unor imagini plăsticoase. Ce primim e un lavaj ocular cu subiect megaloman: Armageddon! O morală cam subțire pentru acest umanist de cursă lungă? Se prea poate – dar o morală necesară pentru arta audiovizuală a zilelor noastre, care nu are nimic de pierdut dacă se aliază cu imagini de tip „screensaver”, cele care nu vor decât să ne arunce într-o stare de plutire în care totul curge la infinit. Până la urmă, seriozitatea cea mai gravă e de găsit, azi, în actul jocului.

Născocită de Dumont, un artist care s-a consacrat prin atenția pe care o purta pliurilor realului, această a doua parte a filmului – un fel de odă delirantă adusă dezincarnării – e tot ce poate fi mai sublim. Căci ea instaurează, în mod necesar, un contrast. S-a abuzat de acest termen pentru a descrie lucrătura binară a scenariului, care e drept că e monotonă – cu două triburi de extratereștri care au intenții opuse referitor la planeta noastră, cu două nave spațiale, două seturi opuse de valori etc. Dar adevărata bătălie a filmului e alta: ea se poartă între aceste imagini care țin de așa-numita „înscriere adevărată” a lumii pe ecran – imagini organice, telurice care blochează fluxul audiovizual grație unui chip de țăran (Dumont are un imens talent pentru a filma fețe care nu știu să se „țină” în dreptul camerei) sau al unei acțiuni concrete (tractarea unei bărci din largul mării către țărm) – și invazia imaginilor „din altă lume”, născute sintetic pe un computer ultraperformant și cu atât mai neomenesc. E nevoie de această încleștare pentru ca fiecare dintre direcții să își păstreze autonomia și amplitudinea.

Dar la mijloc nu e o simplă bătălie: raportul e mai complex. De fapt, cele mai stranii cadre sunt cele care asistă la întrepătrunderea acestor două regimuri de vizibilitate. Într-o superbă secvență, doi extratereștri camuflați în corpuri de tineri pământeni se antrenează în mânuirea sabiei Jedi: camera întârzie atunci pe gestul complet absurd al acestui balans în aer, al acestei detente „ca-n filme”, o piruetă încetinită și perfect inutilă care certifică buna utilizare a armei. De fapt, succesul, aici, ține nu de efectul tangibil (o rană sau chiar moartea inamicului) – ci de urma sa, de inefabilul posturii, de atenția pentru o coregrafie scoasă din context, redusă la stadiul de automat pur în care se amestecă un rudiment de umanitate și o rămășiță de memorie cinefilă tip Star Wars. Această detașare a gestului material de sensul său cultural naște ceva ce merge dincolo de gag, până într-o zonă tulbure a sublimului.

O altă scenă amestecă aceste niveluri de reprezentare și mai subliminal: momentul când doi extratereștri din tabere rivale decid să profite de corpurile lor umane, prea umane, pentru o partidă de amor în câmp. Dumont regăsește atunci o formă de grație păgână care conferă clipei o intensitate aproape spectrală. Puțini cineaști, azi, mai reușesc să încarce un schimb de priviri cu un asemenea magnetism care să aibă totul din suveranitatea dorinței, și nimic din prozaismul poftei – chiar și atunci când obiectul secvenței este, de fapt, cât se poate de prozaic. De fapt, L’Empire se dovedește atât de relevant pentru că leagă totul: de la Pământ la Lună, de la rural la celest, de la sociologie la clip, filmul trasează progresia acestor imagini care nu mai cunosc limite, obținând o pastă fără gust – greu de găsit vreo concluzie „profundă” –, dar atât de seducătoare. Era nevoie de un cineast-fanion al arrière-pays-ului, preocupat de chipuri neconforme și de accente bizare, pentru a face din cinema o treabă interplanetară.