Cinemaul ca opération-séduction: actorul și regizorul Gilles Lellouche romantizează tot ce prinde în filmul său L’amour ouf/Iubire fără limite – de la spirala violenței la iubirea nebunatică menită, chipurile, să ne izbăvească.

În Franța, anii ‘80 au devenit materie de mit. Cu șlagărele lor, cu hainele revenite azi la modă, dar mai ales cu senzația că atunci a început să se piardă definitiv o lume, regizorii care aleg să se imerseze în perioada respectivă știu că au acces by default la cotloanele nostalgiei. Uneori, nici nu e nevoie de altceva. Când personajele din L’amour ouf – doi adolescenți care se plac – încep să se zbenguie în lumina unui reflector pe A Forest de la The Cure, greu să te mai împotrivești proverbialei „energii molipsitoare”, chit că știm prea bine că ceea ce vedem e leneș, e prost, apasă pe niște afecte primare care merg la sigur fără să-și asume vreun risc. Așa e tot filmul: ca o băutură acidulată, vopsită strident și plină de zahăr. Lellouche joacă o singură carte: să ne agațe cu orice preț. Pentru asta a convocat o bandă de actori buni (de la confirmații Adèle Exarchopoulos și Vincent Lacoste la noile staruri ale indie-ului francez Raphaël Quenard, eternul proletar erudit, sau Karim Leklou) ca să joace într-un clip lung de aproape trei ore. Odată pornit – cu o secvență de heist movie în care niște Mercedesuri sexy, vopsite în negru, turează motorul într-o parcare multietajată –, filmul nu se mai dă în lături de la nimic care ar putea trece drept kitsch, dulcegărie, sau prost gust.

Nostalgia vinde. Tinerețea este, întâi de toate, un argument de marketing. Lellouche nu e primul care să descopere asta. Înaintea lui, Arnaud Desplechin (Trois souvenirs de ma jeunesse, 2015) și Mikhael Hers (Les Passages de la nuit, 2021) căutau fiorii dragostei în Franța crepusculară a anilor ‘80. Acele filme, deși nu fără defecte, lucrau cu un material sensibil mult mai variat, ceva ce includea reveria, dorul de ducă, precum și un fel de enigmă impenetrabilă pe care acele seri optzeciste din oraș – serile de neoane, de underground și de digital video – par să o arunce în figura spectatorului. Prin comparație, L’amour ouf lasă totul la vedere, conform unui scenariu arhetipal: omul care se vede trădat la apogeu, atunci când totul părea să se aranjeze și fericirea devenea în sfârșit palpabilă etc., făcându-și din răzbunare o nouă rațiune de a fi. Romantismul lui Lellouche e, de fapt, mult mai cinic – faptul că e trâmbițat încă din titlu îl poziționează mai degrabă ca strategie decât ca veritabil elan (așa cum era la Desplechin, într-un film a cărui emfază ascundea și o formă de spovedanie). Aici, sub locurile comune care flanchează firul central al poveștii – de la tatăl tandru-dojenitor care își crește singur fata (jucat de idol-ul popular Alain Chabat) la viitorul soț respectabil, dar lipsit de pasiune al fetei transformate între timp în femeie melancolic-rebelă – se întrezărește o morală vandabilă, mereu pregătită să livreze ceea ce cunoaștem prea bine.

Când și când, în acest foileton telenovelistic prinde să răsară o turnură narativă mai contondentă, mai nelalocul ei. Violența acestui bad boy strămoșesc e adesea inofensivă, o romantizare a vieții de golan prea puțin dispusă să urmărească consecințele acestei masculinități toxice până la capăt, adică dincolo de un generic țoc-țoc-pac-pac iluminat frumos de băieții de la tehnic. Însă uneori ea ne lasă să ghicim implicația reală, sistemică, din spatele ei: conexiunea dintre mediul muncitoresc din care se trage protagonistul Clotaire (Malik Frikah) și sentimentul de abandon politic resimțit de această clasă constituie un resort afectiv mult mai interesant decât panseurile vitaliste împroșcate pe cine știe ce hit. Ca un făcut, viața lui Clotaire o ia la vale tocmai în timpul unui jaf comis în portul orașului, acolo unde lucra tatăl său recent disponibilizat de conducere. 

Păcat că filmul nu este capabil să producă ceva mai miezos decât o simplă vulgarizare a acestor realități sociale, alcătuite din câteva imagini cu blocuri și câteva imagini cu persoane de altă rasă. Nu că i-aș cere cu tot dinadinsul să ne dea mai mult social – până la urmă, L’amour ouf se vrea un film romantic transcendental, în care politica vine ca glazură trendy. Necazul este că nu reușește să incarneze credibil această iubire: rămâne la tot pasul un remix neinspirat, o reciclare a tuturor postúrilor clișeizate din teen movies (pupici fotogenici în lanul de rapiță, plimbări cu mopedul la asfințit...). În felul în care expediază până și asemenea aspecte cruciale, filmul pare pur și simplu sărac cu duhul: marile gesturi iubărețe ale lui Clotaire sunt furtul unui LP cu The Cure (văzuse o insignă cu numele trupei la reverul sacoului tipei pe care o place) și al unor lăzi cu crème brûlée (filmul ne informase prompt, printr-o replică expozitivă a tatălui, despre obsesia fetei pentru desertul respectiv). Mizanscena nu merge vreodată mai adânc de atât, nu impune o gestică, o locuire a cadrelor mai nuanțată. În toată dramaturgia sa dinamică, filmul își afirmă gustul pentru o teatralitate pe cât de expansivă, pe atât de ieftină. Aparent ambițios, aportul lui Lellouche suferă de lăbărțare și auto-importanță: L’amour ouf nu e vreo mare operă – deși se visează astfel; e doar o suită interminabilă de scene cu vino-ncoa’, o explozie de imaginar pop la prima mână. Cinemaul de autor cu bugete impunătoare pare intrat, astăzi, într-o fază complet imatură.

P. S. Era să uit: înainte de acest L’amour ouf a existat un film numit L’amour fou. Era regizat de marele cineast Jacques Rivette, dura patru ore și, cu excepția constatării că relațiile sunt o chestie complexă, nu avea nimic în comun cu filmul lui Lellouche. Se întâmpla demult, în 1969. Bof.