Zic să-ncepem direct cu orgasmul (multiplu). Știu, știu, e marți și-aveți de lucru, în America se votează și dracu’ ne ia pe toți în-cazul-în-care..., iar între un cântec de aproape 20 de minute(!) și un prânz sănătos aproape oricine ar alege varianta b. Căutați o pereche de căști și terminați cu prostiile, zău așa:
„The Hustle” închide FLOTUS, cel mai recent album Lambchop: peste un beat motorik-ish se așază disciplinat, fără nici o grabă sau grijă, niște pian, olecuță de flaut, un bas abia ciupit. După cinci – 5! - minute, te trosnește un bariton grav și hipnotic („I don’t want to leave you ever/And that’s a long, long time”), iar percuția se-ndesește pe nesimțite. Alămuri apar de nicăieri lângă synth-urile concentrice, un du-te vino, du-te vino, du-tevinoaaaaaaah! care dă impresia că n-o să se mai termine vreodată: „And it was raining like a movie/And it was hard to look away/And as we spoke to one another/We held our gaze”. Baritonul – Kurt Wagner, frontman din Nashville, Tennessee – își reia povestea abia după ce s-a asigurat că instrumentiștii ți-au servit un adevărat concert cameral electroclash în care se-amestecă halucinatoriu genuri în aparență ireconciliabile - krautrock, dar și R&B contemporan, disco, dar și jazz, country alternativ, dar și IDM. „The Hustle” e, ce mai încolo și-ncoace, o capodoperă pop comparabilă, din trecutul recent, doar cu „Bay of Pigs” de la Destroyer.
Eticheta „country alternativ” lipită pe fruntea Lambchop încă din anii ’90 e, ca orice etichetă, reducționistă și înșelătoare – a experimenta în muzică nu înseamnă cu necesitate s-o ții numai în șoc după șoc cu fiecare album. Poți să acumulezi treptat, să desțelenești cacofonia din jur și – extrem de important! – să rămâi curios ca un plod. Kurt Wagner se-apropie de 60 de ani, are 12 albume și constată că mai toți artiștii de vârsta lui s-au resemnat: „Își cântă hiturile și trăiesc în trecut. Eu nu am hituri, dar chiar dac-aș avea nu cred c-aș fi în stare să fac la fel. Nu mă interesează așa ceva. Fie ce-o fi, eu caut lucruri noi”.
Noutatea, în cazul FLOTUS, constă în excesul (abuzul?) de vocoder, în distorsionarea vocii – și ce voce! – cale de mai bine de o oră, până când ea se topește în mix, se confundă cu celelalte instrumente. Ce-i drept, multă lume folosește trucul ăsta: de la Cher, Mare Preoteasă Mainstream, până la Bon Iver, Hipster Guru – cu barbă cu tot. Dar rostul prim al acestui procedeu, acela de a-ți zgâria timpanul, e metodic subminat pe aproape întreg parcursul albumului („The Hustler” e singura bucată în care vocea lui Wagner nu e procesată): vocoderul sună blând-melancolic în deschidere – „In care of 8675309” -, glumeț în „Relatives #2” și de-a dreptul kitsch în „Howe”, al cărei ritm ai putea să juri că e împrumutat din „One more try” , al one hit wonder-ului Timmy T.
Ceea ce face, însă, FLOTUS nu e să preia la grămadă câteva dintre tehnicile prezentului, ci să le asimileze: albumul pare în egală măsură insolit și extrem de familiar tocmai pentru că e făcut de niște oameni trecuți prin nenumărate ciururi și dârmoane, pentru că păstrează eleganța barocă a precedentelor chiar și-atunci când construiește cu materiale noi-nouțe și pentru că, în ciuda „răcelii” instrumentelor, e marcat de un profund umanism – ascultați încă o dată „NIV” (cântecul de mai sus), după care încercați și clipul, dedicat unui cuplu de oameni ai străzii îndrăgostiți lulea. FLOTUS, apropo, o însema în primul rând First Lady of The United States – Bill Clinton, vedea-te-aș cum distrezi copiii, la Paști, pe pajiștea Casei Albe! – dar în cazul de față înseamnă „For Love Often Turns Us Still” – „Pentru că dragostea adesea ne-nlemnește”.
FLOTUS poate fi cumpărat de aici
Foto main: detaliu copertă album FLOTUS
