La La Land e un tărâm al contrastelor, la fel de multe precum nominalizările lungmetrajului la Oscar: se consumă uşor, deşi e împănat cu referinţe de la Hollywood-ul anilor '40 şi '50 la jazzmani de mult uitaţi, de la Umbrelele din Cherbourg până la Rebel fără cauză, plus tuşe de Nouvelle Vague. Personajele principale – sunt, de fapt, cam singurele din lungmetraj –, adică Seb (Ryan Gosling), pianistul care vrea să-şi deschidă un club-rezervaţie pentru jazz, şi actriţa cu veleităţi de scriitoare Mia (Emma Stone) par nişte visători incurabili.

Doar că, după ce ai asimilat conştiincios această premisă (că sunt două suflete rătăcite într-o altă eră culturală) care privilegia idealurile în defavoarea consumerismului, doi boemi care s-au găsit ca prin minune într-un mediu ostil şi dezumanizant, constaţi că, odată puse la încercare aceste idealuri, protagoniștii optează pentru soluţia individualistă şi pun cariera pe primul loc într-o manieră radicală. Ba chiar se susţin unul pe celălalt în acest demers, chit că rezultatul cel mai probabil e chiar disoluţia poveştii lor de amor. Îi vedeţi pe Roger Astaire şi Ginger Rogers făcând asta?

Nu, dar asta e şi ideea. Gosling şi Stone au destulă chimie cât să umple ecranul zeci de minute în şir, dar rămân actori şi atunci când cântă sau dansează, şi asta se vede de la o poştă. Personajele lor sunt sincere şi vulnerabile – la început, mai mult se retrag decât flirtează, se feresc de relaţii de parcă tocmai au trecut prin al patrulea divorţ – , iar ce i se cere spectatorului este să empatizeze 100% cu dorinţa lor de a-şi trăi visul. Care nu e deloc neglijabil: ambii vor şi să-şi păstreze autenticitatea, să nu lase „lumea crudă” să-i calce în picioare pe măsură ce obţin succesul. Odată ce unul se îndoieşte de autenticitatea celuilalt, încep problemele şi priorităţile profesionale recapătă primul loc.

Însă, odată ce ai dat peste inadvertenţa legată de carieră şi individualism – ce-i drept, destul de târziu –, toată dinamica vizionării filmului se schimbă. Neîncrederea revine, plictisul se instalează, căci urmăreşti în continuare un musical care are toţi markerii unuia tradiţional – de la cinemaul pe post de spectacol şi glamour până la mişcările de virtuoz ale camerei, pe drept numită de unii critici cel mai bun dansator din film, de la pelicula de 35 de milimetri şi imaginile care corespund regulilor din vechile „manuale” MGM până la abundenţa culorilor pastelate – , dar nu şi motorul sentimental tipic. Exuberanţa ţi se impune, dar s-au dus optimismul exaltat, speranţa şi aşteptările romantice…