No surprises: grecul Yorgos Lanthimos își reconfirmă, prin Kinds of Kindness (acum în cinematografe), statutul de mic maestru al cinemaului cruzimii gratuite, menit să epateze o industrie servilă și lipsită de discernământ.

Trei povești și aproape trei ore de rulare: să fim convinși, cinemaul lui Lanthimos colonizează tot mai mult teritoriu din oferta festivalieră de azi. Un film lansat pe finalul lui 2023, la Veneția (Poor Things/Sărmane creaturi, al cărui titlu ar putea servi drept program pentru întreaga-i filmografie), încă unul la Cannes anul acesta (Kinds of Kindness/Forme de bunătate), ambele cu aceiași Emma Stone și Willem Dafoe, multiplicând ecourile, coincidențele, ocheadele... Randament crescut (reîntâlnirea cu actori familiari, ca într-o trupă), accelerare a ritmului și mărire consecventă a bugetelor: lucruri incapabile, totuși, să disimuleze stagnarea de ansamblu. Căci dacă Poor Things a putut lua ochii cu scenografia sa bling, Kinds of Kindness cu greu mai poate păcăli: cineastul bate de fapt pasul pe loc, blocat între cele două tendințe (supralicitare a efectelor vs. rarefiere manieristă) ale unei opere subțiri, alcătuite din giumbușlucuri. Un film ca o perdea de fum colorat, deci, căruia îi urmează unul ca o demonstrație impenetrabilă – iar în spatele amândurora, vidul unei viziuni ce nu are nimic de spus.

O fi această filmografie lipsită de interes, însă ea rămâne un simptom pentru o anumită tendință a cinemaului contemporan. Aceea a regizorilor ocupați să facă pe isteții sau pe ticăloșii (vorba unui editorial din Cahiers du cinéma), impunând norma unui look pseudo-experimental care ascunde o osatură de idei dintre cele mai infantile. Așa și aici: reînnodând filonul acelui infam The Killing of a Sacred Deer (2017), în care vacuitatea mizanscenei se vedea cauționată de un recurs dubios și lesne marketabil la mitologie, Kinds of Kindness propune trei povestioare în care un păpușar mai mult sau mai puțin vizibil ține hamurile vieților protagoniștilor, într-o tulburătoare punere în abis a situației de putere în care se găsește Lanthimos însuși. Ca mai mereu în cazul grecului, omenirea se vede redusă la bien peu de chose: o pildă simplistă despre control și abuz înflorește în fiecare segment, într-o defilare a secvențelor-șoc născute din nimic altceva decât hlizeala iresponsabilă a cineastului-demiurg. 

Să ne-nțelegem: există astăzi deja un consens – aproape un loc comun –, în rândurile criticii un pic mai răsărite, de a vedea în Lanthimos și în congenerii săi (Östlund, Hausner, Mundruczó – lista poate continua la nesfârșit) niște bêtes noires ale cinefiliei, oamenii care s-au prevalat de sensibilitatea actuală (una care se mobilizează repede când miroase cauze sociale și/sau estetici șocante) și și-au pus filmele în slujba unui formalism ostil și a unei însăilări de conținuturi progresiste aruncate din avion. De la The Lobster (2015), epitomul acestei direcții, divorțul pare consumat între directorii de festival care perseverează în celebrarea acestei degenerări auteuriste – o fi prezența la Cannes a lui Kinds of Kindness, al cărui scenariu pare scris pe genunchi, o nouă glumă sarcastică din partea comisarului Thierry Frémaux? – și critica care strâmbă din nas la aceste filme. Și strâmbă nu pentru că ele n-ar fi, vezi Doamne, „bine făcute” (dimpotrivă: constituie apogeul profesionalismului profesiei), ci pentru că sunt expresia unei priviri mizantrope și cinice, care reproduce fix tarele denunțate cu mare aplomb de cineaști. Tocmai privirea aceasta, dincolo de mesajul manifest înscris în imagini, așază lucrurile la locul lor, iluminând adevărul insuportabil al filmelor în cauză. 

Oricât aș fi vrut să lupt împotriva acestui consens, nu prea văd rostul de a face pe gicăcontristul de serviciu, luând apărarea încercării de față. Și nici tendința contrară – aceea de a mă afunda într-un refuz flegmatic al oricărui reproș, pentru că oricum cazul Lanthimos nu ar mai prezenta o miză – nu mi se pare mai satisfăcător, fiindcă el e indiciul unei atitudini arogante de care iarăși mă dezic. Critica trebuie să îmbrățișeze orice obiect într-un raport orizontal, punând iar și iar în joc, de la zero, cauzele și principiile pe care le apără și reacționând în funcție de felul în care obiectul respectiv le actualizează – sau le măscărește. Blazarea, coolismul, distanța expertului nu sunt o opțiune. Dacă insist prin remarci teoretice de ordin mai general asupra acestui caz, e pentru că văd în Lanthimos exemplul paradigmatic al unei inteligențe hiper-strategice, care speculează în cinema o poftă ambientală de teribilism, împachetând-o în straie de profeție politică. Dar politica nu se face cu generalități europudding, cu locații care trec drept „oriunde”, cu joculețe de tip „vă arăt câtă forță am”.

Să spunem că puteam gusta aglomerarea de decoruri steampunk din Poor Things – chit că în spatele lor se ghicea un plot convențional bruiat de cadrul exotic. În schimb, Kinds of Kindness rămâne un film gol, gol așa cum sunt non-spațiile hidoase pe care le traversează, de la spitale la culoare de corporație, probabil puse acolo pentru a întări vibe-ul de „artă conceptuală” visat de cineast, sau gol așa cum sunt aceste personaje în străfundul cărora trebuie să citim, eventual, o substanță arhetipală și opacă, ori, dimpotrivă, un anything goes postmodern. Whatever: e prea puțin interesant să disecăm meandrele mașiniste ale acestor narațiuni încropite într-o pană de inspirație, învestindu-le cu sens din obligație. Omului care decide să își bazeze filmul doar pe secvențe arbitrare de umilire sau violentare a propriilor personaje, cu scopul de a-și flata publicul dornic de punkăreală glossy, nu i se cuvine, vorba cuiva, decât cel mai profund dispreț.