Ty Segall - Freedom's Goblin

Pe la sfârșitul lui ianuarie 2017, chiar pe Scena9, îl numeam pe Ty Segall un artizan rock al cărui album de la acea dată era numai bun pentru cei nefamiliarizați cu omul. Obscen de prolific și de muncitor, Segall și-a petrecut restul anului lansând încă un album și, mai în iarnă, un EP. Începutul lui 2018 aduce o trufanda de-o oră și-un sfert în care fierb, amețitor, toate influențele lui și pentru care s-a inventat conceptul de magnum opus: dacă până acum am avut parte de concerte de varii dimensiuni, Freedom’s Goblin este o ditamai simfonia. Și nu spun asta doar pentru că instrumentarului obișnuit i s-au adăugat acum și alămurile. 

Din aceeași stofă ca Billy Corgan sau Beck, Ty Segall are o curiozitate care nu iartă nimic - rock psihedelic, garage rock, pop, punk, soul și funk și disco, dar și heavy metal și grunge se-nghesuie în Freedom’s Goblin cu o nonșalanță și o naturalețe pe care chiar nu le poți găsi la altcineva. Ai putea considera acest album un mic eseu despre rockul clasic și derivatele lui, dar ar fi reducționist și nedrept: omul nu imită (oameni cu talent cert se ocupă deja de asta), ci restaurează (ce mi-e Sabbath, ce mi-e Hot Chocolate), reinterpretează și reîncarcă stiluri care păreau muzeificate.

Freedom’s Goblin e ceea ce, în alte vremuri, s-ar fi numit un album dublu, așa că solicită olecuță de efort: deși (cu câteva excepții) piesele nu prea trec de patru minute, întregul e dens, divers și - evident! - zgomotos al naibii. Sigur, ascultătorul-minune e cel care are răbdare de la un capăt la celălalt, dar cine mai are timp de așa ceva în 2018? Prima parte a albumului e și cea mai șlăgăroasă, mai user-friendly: glamul cu alămuri din Fanny Dog, influențele Beatles din Rain (subminate, în partea a doua, de atonalități demne de KidA-ul Radiohead și, surpriză, un cover Hot Chocolate (Every 1’s a Winner) care - ca orice cover care-și merită numele - e aproape o rescriere a cântecului. Alte piese din această primă parte continuă destrăbălarea disco doar pentru a se transforma, foarte discret, în krautrock (Despoiler of cadaver), iar o mai veche cunoștință a fanilor Segall, Marc Bolan, nu e niciodată prea departe. Dacă-i pop, păi pop să fie!

Alta e echivalentul unei schimbări bruște de viteză - te ia ușurel vreme de câteva zeci de secunde, după care îți zdrobește circumvoluțiunile cu cel mai violent hard rock, stil pe care te-ai obișnuit să-l miștocărești și să-l consideri epuizat și sterp, cu tot cu solo-urile lui scurgându-se unul din celălalt pentru minute întregi. În mâinile cuiva care știe ce face, procedeul sună într-atât de proaspăt și de energiza(n)t încât ai zice c-a fost inventat alaltăieri.

Secția ritmică și riff-urile extraterestre îți fură atenția, de asemenea, la începutul lui Meaning, dar ce te-așteaptă după colț e cel mai zdravăn-zdrăngănit grunge recent (solistă e soția lui Ty, Denée), în vreme ce Cry, Cry, Cry e folk tradiționalist curat și direct. Un celebrissim riff (cel din Wild Thing) se strecoară în Shoot You Up, dar se comportă de parcă de la mijlocul anilor ’60 încoace n-a făcut decât să meargă zi de zi la sală și să halească steroizi pe pâine: e un riff ieșit la agățat pe stradă, numai în maieu și-n pantaloni scurți.

Încercând cumva să mențină echilibrul, această a doua parte e însă în mod evident dominată de bucățile experimental-hard, Alta și Meaning. Pastila se mai îndulcește cu You say all the nice things: falset, chitară rece și percuție acomodantă. Cântecul se scurge precum Dâmbovița-n miez de vară - încetișooor, de parcă are tot timpul din lume.

Dacă n-ai obosit până aici, a treia parte din Freedom’s Goblin are toate șansele să-ți pună capac. E cel mai neglijent aranjată: în ciuda carnavalului de pân-acum, lucrurile păreau să urmeze un plan, temele și procedeele circulau și se suprapuneau surprinzător, la câteva piese distanță. Vals bețivănit (The Last Waltz), vreo șase minute și jumătate de Sabbath dezlănțuit (She), grunge relaxat (dacă așa ceva există) în Prison. Talkin 3, să mă trăsnească dacă mint, e free jazz. Îi pot înțelege pe cei care abandonează pe parcurs, dar îi îndemn, când simt că muzica nu mai intră, să sară direct la ultima piesă: And, Goodnight e una dintre acele bucăți răbdătoare (12 minute), elaborate și seducătoare grație cărora, oricât ar putea să sufere acum, oricât l-ar perverti unii, oricât l-ar subestima ceilalți, rockul e sigur c-o să supraviețuiască. Keep calm & rock on!