Klara și Soarele este primul roman publicat de Kazuo Ishiguro după Nobelul din 2017. Nu e de mirare că a devenit rapid cea mai comentată carte a sezonului, alături de cel mai recent roman al lui Jonathan Franzen, Crossroads. Cu atât mai binevenită este rapiditatea cu care apare traducerea de la Polirom, semnată de Vali Florescu (excelentă, ca de obicei).
Klara și Soarele poate fi comparat cu Mașinării ca mine de Ian McEwan. Amândouă sunt romane despre roboți și despre reconfigurarea umanului prin contactul cu aceștia. Dar cartea lui McEwan era plasat într-un trecut alternativ (anii ʼ80 ai unui univers paralel în care Alan Turing nu s-ar fi sinucis), fiind deci o ucronie, pe când cartea lui Ishiguro, o distopie, apare plasată într-un viitor incert și întunecat. Altă comparație poate fi făcută cu A.I. Artificial Intelligence: filmul lui Steven Spielberg din 2001 proiecta un viitor în care roboții sunt comercializați ca substitute pentru ființe umane (o mamă care își pierde fiul achiziționează un robot – surogat pentru copilul pierdut, programat să reproducă afecțiunea și prezența unei ființe reale). Ideea reapare cu unele variațiuni și în Klara și Soarele.
Klara lui Ishiguro este o PAr, adică o Prietenă Artificială (în engleză – AF, Artificial Friend). Ea face parte dintr-o categorie de roboți al cărei rol este de a asigura companie copiilor într-o lume viitoare. O lume măcinată de antagonisme de clasă (vechiul antagonism dintre bogați și cei săraci este complicat printr-unul nou: între oamenii care au ales autoevoluția – sporirea capacităților cognitive prin intervenția riscantă asupra bagajului genetic – și cei care au respins-o) sau de regn (între roboții care au acaparat o bună parte din slujbele disponibile pe piață și oamenii fie suficient de bogați pentru a deține roboți, fie suficient de săraci pentru a nu și-i permite, ajungând astfel să-i urască pentru slujbele pierdute).
Romanul este scris la persoana I din perspectiva Klarei. O sarcină deloc simplă pentru Ishiguro, care trebuie să imagineze verosimil optica unei inteligențe artificiale. N-am ales întâmplător cuvântul „optică”: unul dintre principalele aspecte ale acestei perspective stă în structurarea spațială a informației procesate de PAr. Klara dispune realitatea pe care o sesizează sub formă de „casete” juxtapuse. Iată de pildă un pasaj care descrie înaintarea robotului pe un câmp acoperit cu iarbă – pentru ea, un teritoriu necartografiat și înspăimântător, ce-i pretinde ajustări psihomotorii continue și un efort pe măsură:
„Iarba s-a făcut prea înaltă ca să mai pot zări hambarul. Câmpul s-a împărțit în casete, unele mai mari decât altele, și eu mi-am văzut de drum, conștientă de diferențele de atmosferă de la o casetă la alta. În clipa asta iarba era moale și ceda imediat, iar pământul era ușor de străbătut la pas, în clipa următoare treceam o graniță și totul se întuneca, iarba opunea rezistență mișcărilor mele și în jur se auzeau zgomote ciudate [...]. În timp ce traversam o asemenea casetă deosebit de neliniștitoare, am auzit în jurul meu țipetele unui animal chinuit [...]. [Ț]ipătul animalului a continuat și am simțit că pământul se surpă sub mine. [...] Însă chiar și în zăpăceala asta, eram convinsă că, dacă aș putea să fac un efort și să mă avânt într-o casetă mai prietenoasă, o să fiu în siguranță”.
Experiența poate fi aproximată prin experiența gamerilor care au încărcat un joc care suprasolicită sistemul și funcționează prea lent, descompunând imaginea, care ar trebui să fie fluidă, în frame-uri sacadate. Prezența unui astfel de sistem de referință defamiliarizează util perspectiva Klarei, amintind cititorului că textul este produs de o inteligență artificială a cărei diferență în raport cu umanul rămâne tot timpul prezentă.
Un alt aspect esențial al interiorității Klarei, așa cum apare proiectată de Ishiguro, stă în sistemul ei naiv de credințe. PAr-ii funcționează cu energie solară, deci au tendința să divinizeze soarele (Soarele, cum îl scrie constant naratoarea). De aici rezultă un întreg edificiu de raționamente construite de Klara pe o premisă falsă (Soarele este o ființă supranaturală care poate interveni în viața oamenilor, îndeplinind dorințe). Ishiguro are abilitatea de a transforma acest edificiu șubred de gânduri și speranțe care o animă pe Klara – și care ar putea deveni cu ușurință comic – într-o sursă de empatie față de personaj. La fel ca în Melancholia lui Lars von Trier, când, către sfârșit, cele trei personaje – două femei și un copil – care vor muri în curând construiesc un biet adăpost din trei surcele ca protecție magică în fața prăpădului final: contrastul dintre ineficiența adăpostului și investiția imaginară în el produc un aliaj emoțional devastant. Cam la fel, deși la altă scară, se întâmplă în Klara și Soarele.
Cum unul dintre principiile de construcție ale romanului stă în revelarea treptată a informației de ansamblu din enunțurile construite de Klara, nu vreau să ofer prea multe spoilere. Adaug însă alte două lucruri care mi-au plăcut.
1. Felul în care Ishiguro construiește relații de clasă nu doar între oameni, ci și între roboți – roboții de ultimă generație tind să evite roboții deja depășiți tehnologic:
„Însă apoi am început să remarc ceva ciudat. De pildă, faptul că, pe parcursul unei dimineți, cele trei modele B3 s-au retras încet-încet tot mai departe de PAr-ii mai vechi. Uneori făceau pași mici în lateral. Sau un B3 devenea brusc interesat de ceva de dincolo de fereastră, se ducea să se uite, după care se întorcea într-un loc ușor diferit de cel pe care Directoarea îl alesese pentru el. După patru zile n-a mai fost nici un dubiu: cele trei modele B3 se îndepărtau intenționat de PAr-ii mai vechi, astfel încât, atunci când intrau clienții, B3-urile să arate ca un grup separat, de sine stătător. La început n-am vrut să cred așa ceva – că PAr-ii, în special cei aleși personal de Directoare, s-ar putea comporta astfel. Mi-a părut rău de PAr-ii mai vechi, numai că apoi mi-am dat seama că ei nu observaseră nimic. Așa cum nu remarcaseră – ceea ce eu făcusem imediat – felul cum B3-urile schimbau între ele priviri și semne furișe ori de câte ori unul dintre PAr-ii mai vechi se apuca să le explice câte ceva.”
2. Felul în care Ishiguro reflectează, din perspectiva Klarei, asupra ciclului rapid de consumare al tehnologiei, asupra expirabilității ei. Așa cum toate dispozitivele noastre tehnologice, după un singur sezon în care sunt noi, devin înlocuibile, și în măsura în care aceste dispozitive pot ajunge – după cum sugerează romanul lui Ishiguro – să copieze și să reproducă fără prea mult rest „esența” oamenilor, expirabilitatea tehnologiei se răsfrânge și asupra noastră ca specie. Ultimele pagini ale romanului, în care un robot părăsit într-un sector cu deșeuri tehnologice își contemplă stingerea lentă, oferă astfel o alegorie a propriului nostru declin.
Fotografie de Michelangelo Buonarroti, via Pexels
