Într-un film văzut de puțină lume al lui Olivier Assayas, Après mai, un grup de cineaști ceva mai în vârstă decât adolescenții din rolurile principale le prezintă tovarășilor un film dedicat clasei muncitoare - îndemnul la mobilizare și la luptă (suntem la doar câțiva ani după mai ’68) e aproape imediat luat în bețe: „Nu ar fi cazul ca un film revoluționar să folosească o sintaxă revoluționară?” întreabă unul dintre ăia micii.
Depeche Mode se găsesc, în 2017, cam în aceeași situație: Spirit, cel de-al paisprezecelea album al lor, pare sincer animat de exasperarea față de excesele turbocapitalismului. Primul single (care s-a întâmplat să pice în aceeași perioadă în care la noi n-aveai unde s-arunci un ac în Piața Victoriei sau în Piața Unirii din Cluj) chiar întreabă Unde e Revoluția?, însă sintaxa albumului e departe de-a fi una revoluționară. Nici n-ar putea să fie altfel: în calitate de multimilionari trecuți bine de prima tinerețe, Dave Gahan, Martin Gore și Andrew Fletcher nu sunt tocmai în pericol din cauza Brexitului. Și toată lumea știe, oricum, că n-are de-a face nu niște debutanți dornici s-arate de ce sunt în stare.
Asta nu-i împiedică totuși să ia la 11 metri mantra ticăloasă a trickle down economics (Poorman are subtilitatea unui „Muie PSD (PNL/USR/ORIȘICE)!” și mai și sună a auto-pastișă), să constate că ne întoarcem în peșteră (Going Backwards) sau să-i beștelească pe toți Nigel Faragii și Boris Johnsonii lumii în Scum, care merită premiul Bono cu coroniță pentru cutremurătoarele versuri „Hey scum, hey scum / What have you ever done for anyone?” (Răspunsul scurt: mai nimic) și „Hey scum, hey scum / What are you goin’ to do when karma comes?”. Karma, pe bune? Revoluție integrată spiritual în absolut? Trebuie că City-ul londonez face pe el de frică.
Track-urile „politice” de pe Spirit suferă și din cauza producției emfatice, aglomerate și excesiv teatrale: e limpede că sunt scrise cu gândul la stadioanele pe care urmează să fie cântate (unul dintre ele e Cluj Arena - la concertul de pe 23 iulie cel mai ieftin bilet pe care îl poți cumpăra acum costă 131 de lei, apropo). Din fericire, odată ce instrumentația se mai domolește, iar versurile virează dinspre truismele adolescentine despre starea lumii spre experiențele personale, Depeche Mode își regăsesc chakrele bine curățate și aranjate frumos. The worst crime are amestecul acela de blues, chităreală și synth care e al lor și al nimănui altcuiva și mai și spune o povestioară distopică frisonantă, You move e sexy-lubrifiată, iar implorația din Cover Me sună convingător: „The air is so cold here / It’s so hard to breathe / We better take cover / Will you cover me?”.
Poison heart, la rândul ei, reduce deliberat ritmul, pentru ca atunci când baritonul lui Gahan apasă silabele sau lungește vocalele să ți se pară c-ai auzi un al doilea Condemnation, iar So Much Love e madlena Violator-y pe care uitasei că ți-o dorești (sau pe care nu mai sperai s-o capeți). După cum spuneam, când oamenii se relaxează, treaba merge ca unsă: nimeni nu reinventează roata în Spirit, dar - în ciuda monumentalei influențe pe care o exercită - nimeni nu reproduce sound-ul Depeche Mode mai bine decât Depeche Mode.
Surprinzătoare în mod plăcut este cea mai scurtă piesă a acestui album: Eternal împrumută nu numai ambiguitatea trans a lui Anohni, dar și câteva dintre manierismele sale vocale. Habar n-ai dacă e un cântec despre obsesii amoroase sau despre supraveghere statală, dar tocmai asta e ideea („Oh, little one / I will protect you / And surround you with my love / As well as any man can / As well as any man could”), iar dușul de sintetizatoare din final amplifică incertitudinea. Fail, care închide albumul, o dă din nou în versificație stângace („Our souls are corrupt / Our minds are messed up (…) / Oh, we’re fucked”), însă mărită cu succes clapele (deja) vintage ale anilor ’90 cu glitch-urile contemporante: mărunte, grăbite, dar eficiente. Spirit e deja tămâiat drept cel mai bun album Depeche Mode de la Songs of Faith and Devotion încoace: nu e, are prea multe platitudini și prea puține șocuri, dar uite că și ăștia mai în vârstă sunt dispuși să riște. Aux armes, citoyens!
