La ce bun jurnalele în vremea Facebook-ului? Astăzi totul sau aproape totul este pe rețelele de socializare: dispoziția matinală, desertul de la prânz, cărțile citite, hainele cumpărate, poze de interior sau de vacanță, autoportrete în oglindă convexă, poezii, bruioane, comentarii politice, bârfe, calomnii, plictiseli – mă rog, tot ce alcătuia acum o vreme meniul jurnalelor.

Așa că de ce ar mai ține astăzi cineva un jurnal și în afara celui deja prezent pe Facebook?

Cam ăsta era, în linii mari, cinismul cu care așteptam jurnalul lui Radu Vancu. Cu atât mai mult cu cât titlul și subtitlul (Zodia cancerului. Jurnal 2012-2015) promiteau o literatură politică gândită bătrânește (adică parabolic, à la Paler) din care să aflăm, pentru a o mia oară, că PSD e ceva între metastază și Antihrist. Iar eseistica politică este fața cel mai puțin interesantă a lui Vancu (pentru mine cel puțin).

Ce-i drept, în jurnal chiar există o oarecare paralelă între guvernarea USL și cancerul de care se suspectează poetul. Dar, din fericire, aceasta rămâne doar o notă de subsol.

To put it simple, majoritatea jurnalelor sunt proaste. Fie irelevante, aglomerate de anecdotică, fie prea pline de Marea Personalitate a Autorului, fie simple conspecte după niște cărți. Ca și în romane, într-un jurnal trebuie să găsești/construiești o voce și să te rogi ca în coșul zilnic să se adune și altceva decât sticle de Sana.

Ei bine, Vancu nu are „șansa” de a trăi timpuri la fel de interesante precum Mihail Sebastian, dar cu siguranță își descoperă o voce care, din tot ce a publicat până acum (cu excepția poeziei), este cel mai bine calibrată. Eseurile lui literare par uneori expediate, eseurile politice prea simpliste, postările de pe Facebook au de regulă prea multe glucide (invariabil Vancu devine „galben” de invidie când citește un poem care-i place – și cam toate-i plac, minus, desigur, alea care nu-i plac, dar despre care nu prea scrie –, orice SMS trimis de un admirator îl „terciuiește” de emoție). Fără îndoială, se manifestă în acest ultim aspect o predispoziție a lui Vancu de a fi, à la Lucian Raicu, un om de treabă, meșterind la partea pozitivă a vieții, a literaturii și a criticii. Doar că, după cum spunea Ovidiu Ioanițoaia, ce-i prea mult strică.

În fine. Ideea e că în acest jurnal calitățile lui Vancu reușesc să fie optimizate, iar eventualele defecte devin calități sau își găsesc justificare. Astfel, fragmentarismul este la el acasă într-un jurnal, „bunătatea” (retorică sau nu) a autorului capătă sistem și contragreutăți – fie în misticismul pe care Vancu îl tot teoretizează și explorează, fie în insight-urile critice percutante și ferme. Excesul de glucide este asumat și depășit sub forma kitschului, omniprezent și omnivor. Vancu îl preia de la Cristian Popescu sau, și mai bine, de la Dostoievski însuși, al cărui cititor empatic se declară. Amintiți-vă de atâtea și atâtea personaje ale rusului, bufoni mistici bine intenționați și prolicși care se bat cu pumnul în piept, fără teama de a fi ridicoli, căutând „suflețelul”. Fără nici o rușine, Vancu sapă și el după suflețel, se năclăiește de acadele colorate, se expune în ipostaze care altora le-ar părea jenante. Și îi iese.

Modelele lui Vancu par să fie Mihail Sebastian, Radu Petrescu și Mircea Cărtărescu. Autenticitate existențială plus obsesie livrescă. Ar putea fi adăugat aici și Livius Ciocârlie, cu care Vancu are în comun falsa retorică a modestiei, turată înnebunitor. Umbra lui Mircea e totuși cea mai importantă, nu doar pentru că Vancu îl pomenește la tot pasul cu admirație (ca și pe Patapievici, și el întins leneș pe canapea în acest jurnal). Mici turnuri de frază sau trucuri retorice îl semnalează adesea pe Cărtărescu. La un moment dat, Vancu se întreabă chiar dacă jurnalul său nu e ilizibil – „ilizibil” fiind probabil cuvântul cel mai frecvent din Orbitor, după „fluture”.

Însă, cu toate influențele, ca autor de jurnal Vancu capătă o voce, iar această voce este memorabilă.

Două argumente principale (sunt mai multe).

În primul rând, excelenta proză pe care Vancu o comite de-a lungul jurnalului într-un registru trecând de la patetismul cel mai adânc la sarcasmul concediant și de la ironia roz la compasiunea cea mai comprehensivă și de la admirația cea mai fără rest la rezerve mordante: crochiuri ale mediilor și moravurilor intelectuale, ale mediului său domestic, ale muzeelor, cărților, prietenilor, revistelor, târgurilor de carte, orașelor în care ajunge. Mă rog, cam tot ce se așteaptă de la un jurnal, Zodia cancerului livrează cu vârf și îndesat. Plus câte un cartuș care vine parcă din flinta fraților Grimm și pică minunat de absurd în ograda lui Vancu:

„Tot la locul de joacă. O fetițucă de cel mult un an și jumătate, toată numai ochi & zulufi, se apropie șovăitor împreună cu mămica ei de un căluț dintre aceia care balansează înainte și înapoi ca un arc. Dă să se urce pe el, nu poate, mămica ezită (în fond, copilul e prea mic), apoi o ajută. Fetița începe să se legene, cătinel-cătinel. Apare de nicăieri o băbătie cu păr albastru care, fără a schimba vreun cuvânt cu mama, se repede spre fetiță și începe să cârâie ascuțit:

- Uite ce copil mic se dă pe căluț! Hai, dă-te mai repede! Hai, mai repede!

Ascultătoare, fetița se leagănă mai vârtos. Baba, privind-o cumva lateral, ca găinile și porumbeii, cu globul ocular albastru ca părul și umflat, nu se oprește din cârâit:

- Mai repede! Mai repede! Mai repede!

Fetița se ține strâns de coarnele de plastic ale căluțului, care se agită bezmetic înainte și înapoi, cu viteză crescândă, până când mămica observă și se apropie. O s-o scape pe fetiță de băbătie, îmi zic ușurat, însă mama o privește în ochiul vinețiu și umflat și cade și ea-n transă. Baba cârâie, mama tace, fetița terifiată se ține, cu mânuțele înălbite, de manșoanele căluțului care e cât pe ce să-și ia zborul. Iar seara se lasă brusc peste tot grupul, ca o cortină bălțată peste un înviorător spectacol de bâlci.”

În al doilea rând, este admirabil felul în care Vancu acordă stil lumii pe care o notează în jurnal. Dacă cuvântul „spiritual” nu m-ar face să vărs, l-aș folosi fără ezitare. Desigur, ar fi ridicol să spun că Zodia cancerului e prima operă memorialistică care „redă” generația douămiistă – cam tot ce au publicat douămiiștii e autobiografic; însă jurnalul lui Vancu este probabil prima scriere care configurează sur le vif o mitologie douămiistă, așa cum romanele și jurnalele lui Eliade construiau o mitologie a Tinerei Generații interbelice. Sunt prea bătrân (sau prea douămiist) ca să mă mai capseze paidetic jurnalul lui Vancu, dar cei care vin vor avea de lucru.

Nu întâmplător, cei amintiți înainte (Sebastian & co.) sunt cei mai buni autori de jurnale din literatura română. Până una alta, precum Șepilov, Radu Vancu pare că li s-a alăturat.

Radu Vancu, Zodia cancerului. Jurnal 2012-2015, Editura Humanitas, 2017, 348 p., 42 lei