Lumea sportului ca ghem încâlcit de disciplină, autodepășire, traumă, abuz: în cinemaul belgian recent, după Girl (Lukas Dhont, 2018), subiectul pare că s-a încetățenit prin capacitatea sa de a cristaliza falii sociale contemporane. Acum, este rândul lui Julie zwijgt/Julie nu vorbește, debutul promițător al lui Leonardo Van Dijl.

Preferând metoda răbdătoare (și un pic cam posacă) oricărei frivolități, Julie zwijgt discută un caz de manual pentru actualitate: o fostă tânără speranță înrolată la o academie de tenis se sinucide, iar antrenorul său este suspendat pe timpul anchetei. Noi suntem cu Julie (Tessa Van den Broek), actuala rising star a clubului, pregătită de același om, care acum trebuie să țină piept acestor ape tulburi. Nu e neapărat de una singură – familia, profesorii de la școală, conducerea academiei îi oferă „safe space”-ul de a vorbi –, dar decide, cu toate acestea, să se baricadeze în spatele unei tăceri statornice. Cineastul optează să rămână tot timpul aproape de chipul impasibil al fetei, care traversează mai tot filmul cu maxilarul încordat și cu certitudinea unei mistuiri interioare, lăsând „afacerea” să reverbereze în hors champ prin noi și noi revelații pe care doar le putem intui.

Julie zwijgt se construiește în jurul rutinei atletei: mers la școală (invariabilele ore de germană și de chimie), bătut mingea pe teren, plimbat câinele, apoi de la capăt. Așa stând lucrurile, filmul accentuează monotonia, în același timp în care se expune riscului să plictisească; pe de altă parte, povestea lucrează cu migală la reliefarea acestei singurătăți care o împresoară pe Julie, acumulând o tensiune mută caracteristică filmelor de suspans: ca o oală sub presiune, Julie riscă să explodeze, iar mina ei opacă arborată drept răspuns atotcuprinzător pentru orice vine dinafară acționează ca o poartă închisă spre o lume interioară ce nu îi aparține decât ei. Filmul tratează elegant această problemă, deși nu întotdeauna proaspăt: mai ales secvențele în care Julie petrece timp alături de colegii aplatizați de scenariu se simt ca o materie de umplutură, pasaje obligatorii dinspre și înspre lucruri mai urgente; filmul nu face niciun efort să ne demonstreze că ar crede vreun pic în ele. 

Cu Jérémy, antrenorul suspendat, Van Dijl face o chestie mai interesantă. Îl lasă multă vreme nevăzut, să plutească ca un spectru întunecat peste terenurile de tenis. „Jérémy” în sus, „Jérémy” în jos: subiectul e cu atât mai omniprezent cu cât filmul ne refuză încăpățânat o incarnare. Mai întâi îl auzim: o voce groasă, virilă, iute să îl shame-uiască pe înlocuitorul său de la clubul de tenis – un tip mai tânăr și mai suplu, care ar fi praf – și încearcă să își consolideze autoritatea rănită în fața lui Julie. Apoi, când îl vedem în fine, e ca un rockstar un pic trecut, un guru hipnotic care simțim că arde cu o intensitate abisală: omul se declară ținta unui complot și o piedestalizează pe Julie ca the special one asigurată că va ajunge departe. Însă mizanscena e mai subtilă decât pot sugera aceste rânduri: filmului nu îi trebuie mai mult decât o furtivă atingere de mâini și un dialog profesional-pasional pentru a evoca un univers complet nevăzut, potențial periculos, ceva între grooming și impunerea autoritară a abnegației ca unic mod de viață. Van Dijl se pricepe să lase lucrurile în zona unei neclarități – cum s-a manifestat concret acest abuz? Dar acel abuz care a condus, se pare, la sinucidere? –, însă aruncă indicii bine plasate. Când o vedem pe Julie în sfârșit zâmbind și lăsând un pic garda jos în compania colegilor de club, secvența acționează ca o mini-detunătură.

Filmul înțelege că ceea ce se joacă între relația dintre antrenor și sportiv – mai ales când cel din urmă are o vârstă fragedă – ține adesea de non-spus, de fine tuning și de o încărcătură sentimentală colosală. Bine poziționat – toate scurtmetrajele sale precedente se învârteau prin acest mediu profesional, iar Julie zwijgt e chiar expandarea unuia dintre ele –, regizorul Van Dijl are de navigat o strâmtoare cu această situație contemporană: el trebuie ca, aruncând apa din copaie – raportul toxic mascat de cultul disciplinei draconice –, să aibă grijă să nu piardă și copilul din ea, anume această uniune spirituală puternică, un fel de busolă morală dătătoare de reconfort, care e mentoratul. Căci un mentor – dar unul adevărat, așa cum ar putea fi Backie, înlocuitorul lui Jérémy – nu e ceva democratic, de găsit pe toate drumurile. La egală distanță de controlul egolatric și de un anything goes nepăsător, filmul arată cum performanța se poate obține și fără a te pierde în tot procesul. De fapt, acest drum traumatic redat cu mână fină de film nu are nimic dintr-o pildă publicitară; e chiar tratarea cu mijloace cinematografice simple a unei sfâșieri care nu se vede. În jurul imaginilor „tangibile” ale filmului prinde să crească un alt film populat de imaginile fiecăruia.

Julie zweijgt/Julie nu vorbește rulează în cinematografe din 14 martie.