Mai știe cineva ceva de Hollywood? Lăbărțat și gata să o apuce în toate direcțiile, Joker: Folie à deux (din 4 octombrie în cinematografe) ne aduce vești nu tocmai bune despre studiourile americane de film.

Degeaba încerc: oricât m-aș chinui, tot nu pot lua în serios aventurile acestui good boy gone bad care e Arthur Fleck, personajul interpretat hiper-conștient de Joaquin Phoenix prin decoruri expresioniste. După primul Joker – un film a cărui unică idee bună, aceea a unei glose despre celebritate și senzaționalism în era mass-media, fusese pastișată după marele The King of Comedy (1985) al lui Scorsese –, regizorul Todd Phillips mai dă un tun din zona merchandising-cu-pretenții-culturale, transformând saga carcerală a lui Arthur Fleck în zbatere disperată după aer. În oglindă, filmul însuși se luptă să nu se sufoce sub propria aspirație la respectabilitate. Ce rezultă e mai curând un pensum căruia nu prea îi arde de glume: întunecimea sa e afișată prin mari panouri de semnalizare și tratată cu multă auto-reverență, de parcă ar fi vreun risc să n-o observăm de unii singuri. De la toaleta sordidă la protagonistul osos și uzat de viață și vicii jucat de Phoenix, care a slăbit mult pentru rol, filmul se asigură că înțelegem că avem de-a face cu un blockbuster saturnian și împovărat de gânduri, în care nicio rază de lumină nu are autorizație de acces.

De fapt, Joker 2 e un film cu o înțelegere foarte îngustă a conceptului de Rău. Arthur Fleck e rău pentru că trage din țigară cu poftă sau se urcă pe mese în închisoare. Faptul că a omorât șase oameni îl face tot „rău”. Uneltele de evaluare morală ale filmului se opresc aici, în dreptul acestei caricaturizări ce simplifică orice element deviant – de la boală psihică la atitudini nonconformiste – în numele unui concept catchy. Cât despre povestea de dragoste a lui Joker, e de un infantilism grosolan, scoasă din cufărul cu trucuri clasice al unei industrii care a uitat cum se fac filmele și încearcă să citească în manuale vechi ca într-o scriere cu hieroglife. Grefa nu prinde: între ambalajul updatat după noi coordonate pompos-sordide și bătrâna poveste de iubire clasică, ruptura e clară. Franciza Joker cultivă o formă de mizerabilism sclipicios-nostalgic (TV-urile cu tub catodic ne poartă într-o epocă de nebuneală eighties) cu trecere în rândurile celor ce își fac un titlu de glorie din a refuza principial inocența siropoasă a filmelor hollywoodiene de odinioară. Noua modă, de care filmul e perfect conștient, aparține negrului, afectelor sumbre, emoțiilor „mature” – celor care nu se lasă înșelați.

Maturitatea asta, trebuie spus, e doar de fațadă. Deși firul narativ din film e exact asta – un fir –, mijloacele puse în slujba sa sunt acolo pentru a lua ochii, brodând în jurul acestui mare nimic. Nu simt că are rost să vedem în drama lui Joker o posibilitate de a extrapola înspre social: ar însemna să acordăm prea mult credit strategiilor de marketing ale unui Hollywood dornic să dea apă la moară celor care visează la revoluție. Semn că însăși ideea de „civil disobedience” a ajuns atât de cool, încât poate fi folosită cu cinism în numele profitului. Joker, desigur, e un anti-erou eroic. Phillips e alunecos: ni-l face simpatic pe criminal, apoi ne face să ne simțim vinovați pentru asta, apoi ne ceartă că l-am abandonat într-un moment de cumpănă. Filmul, aici, merge pe o coardă subțire, amalgamând lucrurile între mesajul propus și modul său de tratare: senzaționalismul e criticat printr-o estetică a șocului. Asemenea eroului său torturat, filmul ezită și oscilează, preschimbându-și la tot pasul înfățișarea fără să pară vreodată la locul lui.

Căci dacă conținutul său e dispensabil, felul în care acesta e pus în formă rămâne totuși paradigmatic pentru stadiul prezent al artei. În furia cu care supralicitează această posăceală, filmul exprimă nu doar nesiguranța unui meșteșug regizoral care vrea cu orice preț să impresioneze durabil; mai general, el trimite la deriva actuală a studiourilor americane, prinse între dorința de a menține cu chiu, cu vai, o stabilitate, o predictibilitate, și aceea de a sări cu toate bagajele în trenul noilor transformări estetico-sociale, până nu e prea târziu. Joker 2 e un produs mainstream care ne arată că mainstream-ul, azi, are viață grea. Nu mai știe cum trebuie să se poarte; nu mai știe cum să ajungă la public în absența acestor excese formale, a stridențelor dramaturgice, a sosului amorf în care intră și niște panseuri politice, și câteva cadre flashy, și puțină nostalgie pentru ideea de cinema. Condus de Joaquin Phoenix, această efigie a turnurii manierist-baroce a cinemaului cu pretenții american, filmul e fidel timpului său, adică întotdeauna gata-gata să facă implozie. De la Her al lui Spike Jonze (2013) la Beau Is Afraid de Ari Aster (2023) putem măsura prăpastia dintre o narațiune care se pliază pe contemporan cu o anumită seninătate și paranoia unei rețete care simte că pierde teren, iar astfel se vede obligată să multiplice deznădăjduit efectele pentru a rămâne în conversație.

Joker 2 e un film care ține să ne demonstreze la tot pasul că e un Film – că are look, emoții, lucrături specifice cinematografului. Ca atare, tocmai pentru că nu e natural, cu numerele sale de musical pe cât de maiestuoase, pe atât de căznite, cu burțile sale emfatice și cu bosumflarea formalistă, abia dacă se vede încropit in extremis între două generice. E limpede că avem blockbusterele pe care le merităm – în acest caz o amețeală de 2h20 rezumabilă printr-un ad de nici un minut. S-ar zice că Hollywood-ul a intrat în perioada sa „conceptuală”: la fiecare nou film e nevoit să pună în joc, de la zero, o știință veche, un capital de meserie pe care îl credeam dobândit pe vecie – să se întrebe adică, iar și iar, ce e acela un film, și să nu mai fie sigur de răspuns.

Ce trăim azi s-ar putea să fie echivalent cu acel amurg al erei clasice la Hollywood, când Hitchcock livra niște capodopere grele de atâta perfecțiune storyboardată (North by Northwest, Vertigo), John Ford ne povestea originea Americii în alb-negru sobru (The Man Who Shot Liberty Valance), iar Fritz Lang revenise deja înapoi în Germania (Der Tiger von Eschnapur). Privit din ochiul ciclonului, momentul actual nu poate pretinde la grandoarea terminală a acelor ani ai vârfurilor incandescente, cu toate că îi mimează binișor disperarea. Însă disperarea, pe vremuri, era mascată, abia crăpa scoarța perfectă a filmelor; era mai mult o chestie de feeling și fine tuning. Azi, ea e la vedere, exhibată în plină lumină, luând cu asalt spectatorul. E o nouă moarte a unui fel de a face, dar una care se simte chinuită și tristă în convulsia ei. Cu siguranță însă că va da naștere unei viitoare faze de vitalitate pe care acum abia o putem intui.