Al doilea film al lui Jerzy Skolimowski, Walkover (1966), continuă fuga cu capul înainte printr-o societate poloneză ca o vedere halucinată. Un film strașnic de liber, a cărui veselă modernitate îl face să nu dea socoteală decât propriilor impulsuri și capricii. Walkover se proiectează în cadrul CINEVARA, la Rezidența9, pe 1 august.

Se mai poate închipui azi statutul grandios pe care îl dobândise, de foarte timpuriu, Jerzy Skolimowski? La nici 28 de ani, deja autor a două lungmetraje – debutul cunoscut internațional drept Identification Marks: None (1964) și continuarea sa, Walkover –, el incarnează aproape de unul singur (mai sunt câțiva, nu mulți: Glauber Rocha în Brazilia, Nagisa Oshima în Japonia) renașterea cinemaului. Un an mai târziu îl dirijează pe Jean-Pierre Léaud, încă formidabil de tânăr, în Le Départ, care va fi distins cu Ursul de Aur la Berlin. În 1970 realizează, în Londra, cultissimul Deep End. Skolimowski e sus, sus de tot, pe acoperișul a ceea ce înseamnă, în acei ani, coolismul în cinema. Când spui „tinerețe”, te gândești la el. (Cu EO, cel mai recent titlu al său, ne-a demonstrat că asta e valabil și azi.) Ca un veritabil „cine-fiu”, preia lecția lui Godard și a Nouvelle vague-ului și o alchimizează printre activiști scorțoși de Partid și fabrici cenușii. Curată vrăjitorie: cultivând zvâc și viteză într-un peisaj ramolit, livrează o serie de filme succinte și ușoare ca aburul, la limită uitabile dincolo de traiectoria lor generală, care e sublimă. Departe de sclerozele trecutului, Walkover e mărturia unei conștiințe noi, pop, racordate pe deplin la Vest, care vrea doar să evadeze și să lase totul în urmă.

Skolimowski joacă, la fel ca în primul său film, rolul principal din Walkover – un tânăr cu o personalitate nu foarte puternică, care preferă mai curând să se lase în flux. Revolta sa anti-sistem e moale, la fel ca sentimentele sale pentru orice. Un anti-erou simpatic al societății comuniste (a renunțat la Politehnică și nu are job), tratează viața la modul chill, la ani-lumină de încordările comisarilor din jur. Pe urmele lui, filmul respiră un aer diferit. Ajunge să descoperim primul cadru, cu chipul în gros-plan al unei femei pe care o vedem aruncându-se sub roțile trenului. Tragedie de deslușit obligatoriu? Poate, dar nu pentru acest film. Mai degrabă, fapt divers – sau, dată fiind superbia filmului: pulbere de stele. Gest autentic și sprințar, Walkover ne poartă la galop printr-o provincie poloneză, deturnând toate pistele posibile: film politic dizolvat într-o alergătură anarhic-poetică, film de sport finalizat prin abandon, romanță intensă și iluzorie, consumată de-a lungul unei singure zile. Între un drop-out de la facultate și un walkover din ringul de box, personajul Andrzej ne poartă într-o dulce uitare de sine, descoperind puterea (politică?) a lui NU.

Multă lume a semnalizat construcția jazzy a filmului. Dincolo de clișeu, rămâne evidența lucrăturii superbe a cineastului, care se folosește de zoom-in și zoom-out pentru a ameți și a deruta. Filmul e o lungă serie de momente de virtuozitate care se simt ca cel mai natural dintre gesturi: frivolitatea unui dispozitiv tehnic n-a fost nicicând mai încântătoare. Deopotrivă teatral și inundat de torentul vieții, face din uzină o scenă cu mișcări bine orchestrate, din utilaje și echipamente un fel de scenografie tulburător de adevărată, iar din locul turnajului, un spațiu tranzitiv, deschis față de tot ce mișcă în afară. Improvizat și atent orchestrat – vedeți filmul pentru a înțelege –, ansamblul lui Skolimowski dă măsura acestui creator incredibil de înzestrat.

Într-un cadru lung extraordinar, filmat de pe platforma exterioară a unui vagon de tren în mișcare, vedem un impiegat care îl urmărește pe Andrzej de pe o motocicletă paralelă cu calea ferată, implorându-l să sară din tren pentru a ajunge la meciul programat, toate astea în timp ce rulează cu viteză printre mașini. Protagonistul jucat de Skolimowski, care fugise cu iubita, decide într-un final să sară din mișcare, chiar înainte ca șina și șoseaua să se despartă, evitând aproape la limită un stâlp de electricitate. Toată forța acestui cinema – aliaj de fascinație a elementelor, mizanscenă concepută ca probă fizică și o formă lirică de exaltare a vieții – strălucește aici.

Despre Walkover, care a fost clasat de criticii de la Cahiers du cinéma pe locul 2 în topul pe 1966 (depășit doar de Au hasard Balthazar al lui Robert Bresson), viitorul cineast André Téchiné avea să scrie la data lansării: „fiecare cadru devine astfel un salt periculos, un soi de performanță, în așa măsură încât caracterul său premeditat lasă locul unei libertăți și mai scump dobândite, unui risc constant de pierzanie și dezechilibru, unui fel de funambulism.” Cinetic și hazos, Walkover e expresia unei lejerități – echipamente ușoare, vivacitate frumos mimată – aproape muzicale, o formă care își ascunde tot efortul și toată transpirația, chiar și atunci când impresionează prin măiestrie. Filmând freestyle către o destinație incertă – Walkover are această calitate de a părea că se construiește în timp real, sub ochii noștri –, Skolimowski, un savant cu apucături de clovn, injectează adolescență într-un mediu ce va fi mereu propice acelora care refuză să se instaleze.