Modelul profesorului care lucrează cot la cot cu studenții săi pentru clarificarea cooperativă a câte unui lucru n-a existat (decât poate rar) în școlile românești – a existat în schimb celălalt, moștenit din secolele trecute, care învestea pe profesor cu autoritate în virtutea titlului și apoi ceva din această autoritate se răsfrângea prin proximitate asupra studentului. Profesorii universitari români mai ales nu coborau cu adevărat în amfiteatre – funcția lor era să vorbească neîntrerupți. Erau purtătorii unor discursuri câștigate în privat, pe care le expuneau apoi în public ca monologuri. Studentul se prezenta, asculta, lua notițe și avea această mică ocazie la finalul semestrului să se facă remarcat dacă-i repeta profesorului ceva din ce-a auzit de la el. Ce răsplătește cred că și acum profesorul român la studenții săi este abilitatea lor de a-l oglindi și ca atare actul pedagogic este în școlile românești un vehicul pentru mișcarea mesajului în cerc.
Acest model – care e nesigur și muribund, dar încă neînlocuit – avea, în primul rând, avantajul aurei și-al înălțimii. Altfel spus, ierarhia sistemului adăuga între student și profesorul său distanța de netrecut a autorității intelectuale. Chiar și în cazul profesorilor care nu meritau această deferență, fiindcă n-o puteau confirma prin propria lor abilitate intelectuală, aura funcționa restrictiv, și ținea departe cele două părți ale ecuației prin aceea că prescria mereu pozițiile încă dinainte de intrarea în clase: cineva vorbea, altcineva tăcea și această dinamică nu se inversa decât în situații de criză.
În mod teoretic, seminarul este soluția găsită de universitatea modernă pentru această disproporție de autoritate dintre profesori și studenți. În seminar, se așteaptă de la profesor să-și sumeată mânecile și nu atât să verse preaplinul său de informație în vasele goale ale inteligenței studenților, ci să participe alături de ei la vreo descoperire, cât de mică. Cât de optimistă e această idee în cazul universităților românești o știe oricine care s-a confruntat cu tăcerile studenților, care pot deveni atât de grele, că-și dezvoltă uneori propriul ecosistem gravitațional, ca niște mici planete de diamant. Dar în teorie măcar, seminarul era un spațiu în care, tocmai, aportul studentului era luat în serios și teritoriul central al cunoașterii era deschis contestării. În universitățile românești însă, seminarul e gândit tot ca anexă a cursului magistral, oricum, iar un spațiu intern de dialog în care ideile să fie înțelese dinăuntrul dinamicii lor dialogice, și altfel decât liniar și pedagogic, nu știu dacă există.
Ivan Illich (în Pentru a deșcolariza societatea, Idea, 2017) ar spune că cercurile acestea vicioase se creează în interiorul instituțiilor de cunoaștere din cauza dinamicii înseși a instituționalizării. Și, într-adevăr, asta e ideea principală a cărții sale – publicată prima oară în 1971 și devenită un soi de clasic al anarhismului pedagogic, într-o vreme când pedagogia critică a lui Freire și Giroux prindea și ea aripi. Citită astăzi, pare căzută de pe altă planetă și nu știu cine i-ar mai putea lua în serios propunerile, dar radicalismul lor spune ceva despre curajul (sau viziunea utopică) a unor vremuri în care încă mai părea plauzibil că poți câștiga clasica luptă „împotriva sistemului”. Teza ei principală e asta: „Școala a devenit religia universală a proletariatului modernizat și face promisiuni futile de mântuire a săracilor erei tehnologice.”
Mai pe larg: societatea modernă se păcălește pe sine când crede că școala e drumul ori spre succes, ori spre înțelegerea vieții. Ea nu mai e nici una, nici alta. Școala face parte dintr-un sistem global de îndoctrinare în care, în loc să trezească mințile la realitate, le ajustează să se potrivească sistemului social în care se găsesc și ce face de fapt este că se vede pe sine ca o poartă de intrare în ierarhia socială. În alte cuvinte, „alienarea societății moderne în scop pedagogic este chiar mai rea decât alienarea economică”. Și asta fiindcă școala minte că te educă, ea de fapt doar te învață cum să manipulezi un sistem social deja existent, dându-ți iluzia cunoașterii. Ba mai mult, cunoașterea însăși este secvențializată în așa fel încât să răspundă criteriilor de selecție pedagogice și nu invers. Educația devine o industrie printre alte industrii și, ca birocrația, se propagă ca să satisfacă propriile sale nevoi și nu pe cele practice ale celor pe care pretinde că-i educă.
Erau idei destul de răspândite în anii '60 ș '70; Chomsky – în Understanding Power, cap. 6 și 7 – le dă poate forma lor cea mai pregnantă. El spune că mare parte din ce fac școlile este îndocrinare politică și că treaba „intelectualilor mainstream este să funcționeze ca un soi de preoțime seculară, ca să se asigure că credința doctrinară se păstrează” (se vede asta și în România până cam prin anii 2000 și se mai vede încă bine la șaizeciști și ceva mai puțin la optzeciși). Când ți se spune în școală: trebuie să citești cărțile astea pentru că sunt importante, se face un lucru de genul ăsta. Dar asta nu e educație, e doar impoziția unui conținut de sus. Educație e când înveți să gândești creativ și să contești lucruri. Educație e mai ales să știi să faci lucrurile să fie relevante pentru tine în sens intim, fundamentate nu pe obligativitatea informației, ci pe sentimentul că ele răspund unei curiozități personale, pe care cauți s-o instrumentalizezi, în sensul că vrei să știi ca să folosești ce știi asupra lumii, așa cum se întâmplă pentru Chomsky în științe.
„Asta e foarte diferit de ce se face în umanioare și în științele sociale”, zice tot Chomsky, „unde se așteaptă de la tine să absorbi un corp de cunoștințe și apoi să-ți alegi o mică zonă și să lucrezi în ea pentru tot restul vieții. Ajungi un cercetător respectat în umanioare alegându-ți o zonă de nișă [an arcane area], cum ar fi romanul englez între 1720 și 1790, și obții mai multe date despre asta decât orice altă ființă din istorie.” Chestia asta nu e educație fiindcă „provocările intelectuale” sunt minime într-un asttfel de exercițiu. Reimer, tradus și el la Idea în 2019, cu o carte publicată tot în 1971, spune că genul ăsta de lucru te școlarizează, dar nu te educă. Școlarizarea este să te poți conforma unui mediu intelectual și social. Educația în schimb îți dă instrumentele ca să „creezi lumea”.
Illich crede că nu se poate ieși din această rutină decât deșcolarizând societatea cu totul. Școala nu doar că nu mai e eficientă ca vehicul pedagogic, dar nici n-a egalizat șansele, cât a „monopolizat distribuția lor”. Întreaga schemă instituțională este nocivă și educația socială trebuie reinventată. Sfaturile pe care le dă sunt puțin naive: la un moment dat explică că ar trebui inventat un sistem de alăturare aleatorie a unor oameni care au aceleași interese (care vor de pildă să citească aceeași carte) și care să se întâlnească să o discute fără supravegherea unei figuri de autoritate; azi avem chestia asta, se numește cerc de lectură sau forum. La el sună mai fancy, le numește „structuri reticulare cu acces mutual”. Sau: să apelăm la vechea strategie a folosirii bătrânilor etc.
Toate astea – și încă câteva – sunt menite să eludeze spațiul instituțional în care cineva ordonează materia într-un fel care nu mai are relevanță pentru nevoile celor care învață. Chomsky, care e un intelectual cu capul centrat mai bine pe umeri și care înțelege că problema dintotdeauna a anarhismului au fost detaliile, nu cere anularea sistemului cu totul, cât mai degrabă schimbarea ethosului dinăuntrul lui. În fond, ar fi foarte greu să spui, la sfârșitul a două secole de instituționalizare masivă a educației în occident că tot ce-ai obținut de la ea a fost îndoctrinare. Ar însemna să ignori întreaga masă de cercetare științifică și să te faci că uiți că virtualmente întregul corp de concepte și instrumente utile din ultimul secol și jumătate a fost produs în interiorul unor instituții sprijinite de stat.
Pe de altă parte, e în cărțile astea un instinct contestar care e bine intenționat și poate și câteva intuiții juste. Ele revin de fiecare dată când ne dăm seama că școala nu produce ce-ar trebui să producă; când, după 12 ani de școală, aproape jumătate din tineretul unei țări nu înțelege ce citește, te întrebi dacă n-ar trebui schimbate lucrurile sistemic. Intuiția cea mai justă este însă că nu înveți cel mai bine dintr-un canon și pentru el. Școala modernă a reușit să creeze impresia asta că există niște texte esențiale care te vor umple de adevăruri și că e suficient să le citești și să le discuți ca să te încarci cu esențele lor. Chestia asta nu se întâmplă. Ce se întâmplă cel mai adesea, și ce văd în fiecare an când predau câte un text teoretic, este că dacă nu le dai studenților setul de întrebări cu care să problematizeze și să atace conținutul unui text, rămân indiferenți la informația venită de sus. Întrebările asupra cărora un text joacă trebuie să existe deja în cel care învață înainte să ajungă la text, sau – invers – textul trebuie să deschidă spațiul acestor întrebări pe măsură ce răspunde la ele și asta e, din câte știu, cea mai bună intrare în educație, pe lângă care toate celelalte „metode” despre care le place pedagogilor să vorbească sunt surogate.
Fotografie principală preluată de pe arhiva Fortepan / Urbán Tamás.
