Isus al meu, cel mai recent volum al lui Gabriel Liiceanu, are trei idei mari și late. Acestea sunt următoarele:
1. Religia (și creștinismul în speță) reprezintă, cum ar fi zis Borges, o specie a genului fantastic: o poveste mitologică, o ficțiune pură care se bazează pe imaginația oamenilor și nu pe un adevăr revelat de Dumnezeu („Teologia nu este o ştiinţă, ci o hermeneutică la o operă de artă uriaşă (putem s-o numim Poemul biblic), care oferă celor ce se ocupă de ea satisfacţiile unui joc infinit. Obiectul ei, spre deosebire de cel al ştiinţelor, este inventat, creat, este o operă a fanteziei asupra căreia poţi exersa interpretarea la nesfârşit”).
2. Deși nu este Dumnezeu, Isus este un personaj extraordinar („un om fără de pereche, un super-geniu al bunătăţii şi iubirii, autorul celei mai înalte învăţături morale a umanităţii”, „cel mai mare seducător din istoria omenirii”, „cel mai grandios exemplar al speciei umane”). El a produs cel mai important mesaj etic cunoscut până astăzi de omenire – un mesaj va putea conduce, în viitor, la schimbarea la față a umanității („Tot ce e mare în Evanghelii e prin ricoşeu moral. Căci totul duce la o altă specie umană, în care izvorul de cruzime al actualei specii a secat”).
3. Biserica – forma de instituționalizare a creștinismului – este rea, întrucât a confiscat, birocratizat și deturnat mesajul originar al lui Isus („Aşa s-a ajuns de la Isus, de la Dumnezeul ce purta pe el o cămaşă de câţiva şekeli, la patriarhul unei Biserici de azi care, de la brâu în sus, poartă prin lume câteva zeci de mii de euro”).
Toate aceste idei sunt, bineînțeles, foarte vechi. În secolul al XVII-lea, în Tratatul teologico-politic, Spinoza distingea cunoașterea prin filozofie (care urmărește adevărul) de falsa cunoaștere oferită de religie, care pretinde doar supunere. Ideea că Isus ar fi fost un simplu om nu apare doar la Reza Aslan, pe care-l citează Liiceanu, ci, încă din secolul al XVIII-lea, la Hermann Samuel Reimarus (pentru a nu mai aminti de toate polemicile din creștinismul timpuriu). Critica Bisericii este și ea veche (de la Luther până la Voltaire, ca să citez doar două repere dintr-o bibliografie nesfârșită).
Diferența dintre cei amintiți și Liiceanu este că în momentul de față criticarea creștinismului nu mai comportă nici un risc. Pe vremea lui Voltaire sfidarea Bisericii putea aduce cu ușurință moartea în forme atroce (de aceea gânditorii iluminiști atei își publicau cărțile anonim și în afara Franței, în țări în care brațul Bisericii nu ajungea). La sfârșitul secolului al XVIII-lea, filozoful Fichte a fost dat afară din universitate pentru că a fost bănuit de ateism. Pericolul cel mai mare care îl pândește pe Liiceanu e să primească o recenzie negativă de la Mihail Neamțu (lucru care, fatalitate!, s-a și întâmplat).
Partea amuzantă a afacerii este că, în ochii conservatorimii ortodoxe din România, volumul îl plasează pe Liiceanu în tabăra băieților de stânga (lucru pe care autorul îl și anticipează, când notează că „un prieten al meu, când i-am expus nedumeririle mele în privinţa învierii, m-a făcut leninist împuţit, iar eu, în replică, i-am zis că nu e departe de babele habotnice care pupă microfonul reporterului TV, crezând că e cruce”). De altfel, comunistul Gianni Vattimo propunea și el de acum două decenii ceva foarte asemănător cu ce propune Liiceanu – un Isus prietenos și laic, desprins de sub autoritatea Tatălui și a Bisericii (A crede că mai credem. E cu putinţă să fim creştini în afara Bisericii?, traducere de Ştefania Mincu, Editura Pontica, 2005). Tot în ultimele două decenii, apostolul Pavel a devenit un fel de fanion al stângii. Alain Badiou, Slavoj Žižek și compania i-au dedicat cărți și studii, raportându-se la Pavel (desprins aproape cu totul din contextul creștin) ca la un proto-marxist.
Altfel, cartea lui Liiceanu este înainte de toate un simplu eseu, fără mari pretenții de rigoare. La bibliografie apar mai degrabă popularizatori ca Tolstoi și Reza Aslan decât teologi a căror citare să arate că Liiceanu a parcurs o minimă bibliografie fundamentală asupra creștinismului în afară de Biblie. Schopenhauer e citat de mai multe ori decât Toma de Aquino și Hans Urs von Balthasar la un loc. Cartea e compusă mai mult din fragmente, uneori simple aforisme („Biblia, cel mai mare os-de-ros hermeneutic”). Apar mai multe asteriscuri decât teologi. Modelul lui Liiceanu pare să fie și aici Cioran, cel din Demiurgul cel rău și nu numai. Pe filiera Cioran pare să fi preluat Liiceanu și simpatia pentru Marcion, ereticul din secolul al II-lea care susținea că între Isus și Dumnezeul răzbunător din Biblia iudaică nu este nici o legătură. În cartea Așteptând o altă omenire (2018), Liiceanu îl descria de altfel pe Cioran ca pe un „marcionist modern”. (Problema cu Marcion, care reteza orice legătură dintre creștinism și iudaism, este că el a fost luat în brațe de numeroși autori antisemiți din secolele XIX-XX, de la A.C. Cuza până al Carl Schmitt; lucru de care Liiceanu – „pe mine marcionismul mă atrage mult mai mult decât simbolul de la Niceea” – nu pare să fie conștient. Altfel n-ar stabili cu atâta ușurință opoziții între Vechiul și Noul Testament, favorabile celui de-al doilea: „Punctul «slab» al Vechiului Testament e că rămâne, cu Dumnezeu, pe teritoriul vizibilului” vs „Frumusețea Noului Testament e că Dumnezeu devine interioritate şi duh. El se retrage în discreția plină de adâncime a invizibilului”).
Isus al meu pare să trimită la metoda MEBO, populară în România anilor ʼ90, prin care un brand (în speță Isus) este trecut din proprietatea statului (în speță a Bisericii) în proprietatea unor particulari (în speță Liiceanu). Liiceanu îl privatizează pe Isus așa cum l-a privatizat și pe Noica în Jurnalul de la Păltiniș. De altfel, Isus este privit de Liiceanu tot cam ca un fel de Noica – maestrul de pe munte care arată învățăceilor drumul către împărăția spiritului, a Ideilor platoniciene. Cartea nu cade din avion în ograda lui Liiceanu. Ea înnoadă câteva fire (biografice și bibliografice) mai vechi: tema seducției intelectuale (din Despre seducție, dar și din Jurnalul de la Păltiniș); tema opoziției raționaliste a lui Liiceanu față de credulitatea unor prieteni ca Pleșu și Patapievici în cele invizibile (Ușa interzisă). În ce privește tema similarității dintre utopia intelectuală a lui Noica și utopia religioasă a creștinismului, amândouă respinse și în același timp recuperate parțial de Liiceanu, ea apărea ca atare în cartea din 2017 Continentele insomniei. În „Rafail sau despre neîntâlnire”, textul care închidea acel volum, Liiceanu relata încercarea lui de a-l întâlni pe Rafail, fiul călugărit în tradiția ortodoxă al lui Noica. Liiceanu fusese discipolul cel mai apropiat al lui Noica, deci Rafail este, într-un fel simbolic, fratele său. Așadar, pentru a-și întâlni „fratele”, Liiceanu pleacă cu mașina într-o călătorie inițiatică către schitul Lăzești. Textul relatează întâlnirea în două variante opuse (ca Rashomon). În prima variantă, în urma unei serii de neînțelegeri, Liiceanu ratează întâlnirea cu Rafail și pleacă furios la volanul mașinii. În a doua variantă însă, întâlnirea are loc și decurge într-un mod aproape idilic, cu cei doi „frați” conversând despre Noica și despre Isus într-un cerdac călugăresc, în fața a „două farfuriuţe cu dulceaţă de nuci verzi”. Concluzia întâlnirii este că cei doi „fii” ai lui Noica, deși atât de diferiți , pot găsi totuși o limbă comună în mijlocul diferențelor care-i despart. După cum spune Rafail la sfârșitul întâlnirii:
„— Nu ştiu cine a zis, la un moment dat, că tata ar fi spus, referindu-se la el şi la mine – şi cred că a spus bine –, că se simte ca o găină care a clocit un ou de raţă. Iată, eu sunt raţa care a ieşit din oul clocit de tata. Dar ce, frate Gabriel, găinilor şi raţelor nu le şade bine împreună în bătătura Domnului?”.
„Rafail sau despre neîntâlnire” este unul dintre cele mai bune texte pe care Liiceanu le-a publicat în ultimii 20 de ani după Ușa interzisă. Este un text frumos și emoționat în primul rând pentru că este ambiguu. De pildă, nu înțelegem dacă întâlnirea a avut sau nu avut loc. Cel mai probabil nu, dacă ținem cont că scenariul neîntâlnirii e redactat într-o manieră satiric-realistă, pe când scenariul întâlnirii se scaldă într-o lumină artificială și idilică, părând produsul fanteziei. Dacă acceptăm această interpretare, înseamnă că Liiceanu nu l-a întâlnit pe Rafail, iar toată discuția ecumenică dintre ei a fost o simplă proiecție mentală, infirmată sarcastic de realitate. Dar cu siguranță nu putem ști, iar pe fondul acestei incertitudini rămânem într-o dispoziție de reverie melancolică. În Isus al meu, dincolo de multe lucruri cu care nu pot să nu fiu de acord, am găsit prea puține de felul acesta.
Fotografie principală de Gerd Altmann, via Pixabay
