Tirajul mediu al unui scriitor (prozator) român este de 1000 de exemplare. Irina Binder, autoarea best-seller-ului Fluturi, a vândut din ultimul ei roman, Străinul de lângă mine, 1000 de exemplare în două ore. Așa că mi-am sacrificat două ore din viață și l-am citit.

Străinul de lângă mine este o poveste de dragoste. Pe ea o cheamă Alessia, este tânără, bună la suflet, foarte frumoasă („era mai mult decât frumoasă, era splendidă. Înaltă, grațioasă, cu un păr blond închis lung și vălurit ca marea, cu ochi imenși de un albastru ireal, ca al florilor de nu-mă-uita, cu un corp de clepsidră prețioasă”), sensibilă, bogată (moștenire+job la multinațională), dar și nefericită și atât de nesigură încât și-a făcut un cont de Facebook cu poza alteia, tot frumoasă, dar nu chiar atât de splendidă. Pe el îl cheamă Eduard, este tânăr, bogat („un prosper om de afaceri” în industria IT), implicat în acțiuni caritabile, deci și el bun la suflet, arătos, dar de asemenea nesigur pe sine – cicatricea provocată de un incendiu+complexele aferente –, așa că își face un cont de Facebook sub un nume fals, Andrei, și cu poza de profil a altuia. Alessia și Eduard/Andrei se cunosc pe Facebook și se îndrăgostesc unul de altul.

Urmează doi ani de relație platonică în regim virtual. De ce doar așa? Pentru că Eduard se teme că o va pierde pe Alessia atunci când tânăra va afla că poza lui de profil era falsă și că deci o mințise. Așa că atunci când Alessia forțează o întâlnire după doi ani (deh, nerăbdătoare ca toate femeile), Eduard are ideea strălucită de a rezolva cuadratura cercului trimițând la întâlnire în locul lui un prieten, pe Vlad, care se va prezenta drept Andrei. Întâlnirea are loc și, fatalitate, Alessia întreține relații sexuale cu Vlad (crezând că acesta e Andrei). Cuprins de remușcări, Vlad îi spune la țigara de după că de fapt el nu este Andrei, dar că „adevăratul” Andrei (adică Eduard, dar asta nu-i mai spune) este un băiat foarte bun, care o iubește foarte mult etc.

Evident, Alessia se simte trădată de Andrei (nu întrebați de care dintre ei, de amândoi) și după ce îi bate obrazul lui Vlad îi trimite lui Andrei (adică lui Eduard) un mesaj pe Facebook cum că totul s-a terminat între ei. Doar că Eduard nu vrea să renunțe la Alessia, așa că închiriază o garsonieră lângă apartamentul ei și în curând va începe cu ea o nouă relație, de astă dată sub identitatea Eduard. Gata cu minciunile, minus alea prin omisiune (pentru că deocamdată nu-i spune Alessiei că el este Andrei) și minus ascultatul pe la uși (pentru că, bineînțeles, Eduard o iubește atât de mult pe Alessia încât iese tiptil pe hol și trage cu urechea de câte ori femeia primește o vizită). Deci, dincolo de aceste fleacuri, gata cu minciunile! Povestea de dragoste demarează ca la carte – ca la o carte de Irina Binder, vreau să zic.

O astfel de carte e compusă din următoarele ingrediente:

- personaje puternic idealizate, reduse în mare la calități aspiraționale: femei frumoase, independente și bune, dar nefericite, pe de o parte; bărbați frumoși, bogați, manierați și maturi, de cealaltă. Evident, până la sfârșit nu mai există „de o parte” și „de cealaltă”, pentru că prin aportul bărbaților frumoși, bogați și maturi, femeile frumoase, bune și nefericite vor deveni fericite. Nu doar perechea Eduard-Alessia va sfârși în cea mai deplină fericire, ci și alte două cupluri vor culege roadele bunătății arătate de romancieră.

Desigur, nimeni nu i-ar putea pretinde Irinei Binder ca aceste personaje să ofere și altceva decât o pornografie fantasmatică de tipul „și tu poți fi fericit(ă), e suficient să ți-o dorești”. Pentru că altfel, personajele sunt doar lozinci. Și contradicții: la p. 115 el îi declară ei „Eu nu consum alcool, așa că nu am alcool în casă”, pentru ca la p. 175 el să îi aducă ei „o sticlă cu vin roșu, un vin scump din care obișnuia câteodată să bea”; mai mult, când descoperă că ea a gătit somon, el fuge repede „să aducă de acasă un vin alb”, desigur, „la fel de scump ca cel roșu, dar mult mai potrivit cu peștele” (deși de fapt la somon merge mai bine roșu – asortarea celui alb e old school).

- o trăncăneală nonstop pe teme motivaționale și erotice; ideea tuturor discuțiilor ar fi că sufletul e tot ceea ce contează, deși, pe de altă parte, toată mizanscena sugerează puternic că mult mai mult contează banii. O discuție tipică e aceea în care Alessia începe prin a-i spune unei prietene bulimice că „femeile plinuțe nu sunt de aruncat la gunoi” și sfârșește prin a o trimite la salon: „manichiura ta lasă de dorit, tenul tău ar avea nevoie de o vizită la cosmeticiană”. Pe scurt, toate clișeele de gen sunt confirmate din plin: a nu merge la cosmeticiană echivalează cu a anula „până și cea mai mică fărâmă de feminitate din tine”.

- un stil înfiorător, care naște pe fiecare pagină panseluțe de genul:

„Mirosea a femeie iubită, a fericire, a grădina Raiului cu toate florile și fructele pământului”;

„Știa că o femeie singură este ca un templu foarte protejat și greu de cucerit”;

„Alex a luat cealaltă ceașcă și a sorbit puțin din ceai, fără să facă zgomot, ca un bărbat educat ce era.

- E delicios! Interesantă combinația de mentă și zmeură. Ai senzația că au făcut dragoste ca să ne încânte nouă simțurile.”

- un mesaj creștin. Mâna lui Dumnezeu (nici o aluzie la Maradona) este mâna invizibilă care reglează economia de tip romance din romanul Irinei Binder. Ea devine însă vizibilă pe ultima pagină a romanului, încheiat în fanfară prin: „întotdeauna când oamenii și viața lasă în urma lor cicatrici în inimile altor oameni, când suntem în genunchi și cu sufletul în lacrimi, Dumnezeu ne ridică și ne vindecă”.

Asta nu înseamnă că Străinul de lângă mine dă pe-afară de fum de tămâie și nu știe să aleagă și bucurii mai laice. De pildă, nevroza unei femei singure, care intră brusc într-o relație cu un bărbat mult mai tânăr (și combinat cu o damă tânără și bogată „care nu-l merită”), se rezolvă simplu la shopping, unde femeia cumpără „blugi mulați, pantofi roșii cu toc subțire și niște cămăși foarte tinerești”.

Irina Binder, Străinul de lângă mine, Editura For You, 2018, 288 p.