U.S.Girls, In a Poem Unlimited (4AD, 2018)
Prima surpriză e să constați cât de familiar sună In a Poem Unlimited – de la primele acorduri lasă impresia că l-ai ascultat de-o viață. La 10 ani de la debut, o americancă emigrată în Canada (spre deosebire de vedetele hollywoodiene „înfricoșate” de Trump), cunoscută de o mână de oameni și specializată în artpop, îmbrățișează fără rezerve potențialul subversiv al popului pur și simplu. Lui Meghan Remy (U.S.Girls) îi iese astfel cel mai coerent dintre albumele sale și un foarte proaspăt ghiveci pentru gurmanzi (destul de bine ascuns, însă, în meniul acestui an).
Punct de plecare: vocea. Asemănarea flagrantă e cu cea a lui Kylie Minogue: cu siguranță nu cea mai puternică ori mai elastică din lume, dar acomodant-mâțâită și lipindu-se de negative ca marca de scrisoare (fie că e vorba de sintetizator ori de chitară) – un instrument nu foarte scump, dar cu care-ți faci treaba. Șoapta discretă și respirația grea care se-ntind peste piesa de deschidere, Velvet 4 Sale, sunt abandonate în favoarea clarității abia la ultimul refren (când cad aproape toate efectele), iar tempo-ul lent, dar nu catatonic, șade echidistant în zona “middle of the road”: ai chiar și-un solo de chitară, o raritate în 2018. Ambalajul îngrijit și cuminte ascunde însă o poveste despre cum să seduci un bărbat și cum să-l împuști apoi în cap (“It's all just friction/But don't forget the revenge/Act like you got some velvet for sale/Then you destroy their hope for deliverance”). Da, vremea poșetelor în cap e cam dusă: nasol!
Rage of Plastics, imediat după, e un cover al unei piese folk tratat cu instrumente de blues-rock, inclusiv cu un riff aproape pornografic și cu un saxofon care rupe ritmul și-o taie singur pe ogor, iar M.A.H. (Mad As Hell) vine direct din New York-ul șaptezecist în care își făceau numele alde Blondie și Talking Heads – muzică de protest în colanți disco, M.A.H. citește o serie de evenimente de dimensiuni globale (nu spun care) în cea mai personală cheie, cea a unei relații care s-a dus dracului. Pare excesiv de complicat, dar pastila e într-atât de dansant-îndulcită încât nici nu-ți dai seama când ai înghițit-o.
Dacă indie-ul nord-american s-a prins, în cele din urmă, că vocabularul pop s-a deplasat semnificativ în ultimul deceniu nu pot spune cu certitudine: se face în continuare rock bun și foarte bun, dar nici nu pot fi neglijate sau minimalizate drept selling out excursiile mainstream ale lui St. Vincent, discăreala Arcade Fire de dată recentă ori electronicalele absconse ale lui Bon Iver. Meghan Remy adaugă conversației feminism hard și o cunoaștere enciclopedică a jargoanelor pop de prin ’60 încoace.
Oarecum jucăuș și demonstrativ, eclectismul U.S.Girls explodează în parte a a doua a albumului, fie că e vorba de eleganța radio-friendly din Rosebud, de chitara abrazivă din Incidental Boogie, tratând despre codependență și relații toxice (Life made no sense without a beating, you see?/And life was just too quiet/With no one screaming at me/And then the incidental boogie/Grabbed a hold of me) ori de glam-ul repetitiv-sictirit din L-Over, piesă care n-ar sta deloc rău într-un album Goldfrapp.
Femeilor din In a Poem Unlimited viața le-a cam copt-o: când asculți cu o ureche albumul, prinzi din zbor câte-o aluzie, o expresie insolită (Can you imagine trying to get/Some satisfaction out of a stone?). Însă e posibil să nu sesisezi că el e o colecție de „reportaje”, într-atât de șlefuit e sunetul (iar întreg albumul durează mai puțin de 40 de minute). Când ai dat play cu versurile sub ochi, însă, nu prea îți mai arde de bâțâială, chiar dacă muzica te provoacă fără oprire să încerci să stai locului.
Parcă nicăieri nu e mai evident contrastul decât în Pearly Gates, rap nouăzecist curat (cu tot cu turntables și cu scratch-uri, când ați mai auzit așa ceva?) care și-l imaginează pe Sfântul Petru în postura unui bouncer divin solicitând favoruri sexuale. Arareori s-a strecurat/camuflat mai bine o blasfemie în patru minuțele seducător ritmate: “It seemed to be the safe bet, so I closed my eyes/And I opened my gates wide/And St. Peter came inside”. Ca pentru a atenua impactul, Poem te ia apoi ușurel, cu niște synth-pop vocoderizat, iar Time, încă un cover, e un jam session prelungit care încheie socotelile în cheie funk (percuție solidă, alămuri, baseline neobosit) rostogolind încăpățânat o mantră obligată la optimism: “When there is nothing, there is still time”. Încă e timp – un posibil slogan electoral în aceste periculoase vremuri.
