Radiohead, OK Computer, OKNOTOK, 1997-2017

Cum ziceai că te simți? 

Mai în formă, mai mulțumit de tine, mai productiv (fitter, happier, more productive)?

Mai în largul tău, nu prea mai sari calul cu băutura, mergi mai des la sală (comfortable, not drinking too much, regular exercise at the gym)?

Ești „antreprenor” acum. Preocupat, dar neputincios, chiar dacă ești un membru al societății informat, deci – nu-i așa? - puternic (now self-employed, concerned but powerless, an empowered and informed member of society).

Încă mai plângi la un film bun (still cries at a good film).

Încă mai săruți cu salivă (still kisses with saliva).

Fitter. Happier. More productive.

Un porc. În coteț. Pe antibiotice (a pig, in a cage, on antibiotics).

Toarnă-ți niște tărie, aprinde-ți o țigară (știu, știu, s-a făcut un an de la adoptarea legii ăleia, dar nu-i nimic, promit să nu te pârăsc nimănui), ascultă albumul ăsta: tocmai ce-a împlinit 20 de ani, dar e, ca de la porc la porc îți spun, despre viețile noastre de-acum (între altele). 

Vezi tu, un „raport despre starea națiunii globale” rostit de o voce à la Stephen Hawking, cu bolboroseli electro și c-un pian funebru pe fundal n-ar trebui să te pună în halul ăsta pe gânduri – sună a genul de happening de pe terasa Controlului care-i face pe soldații de vizavi, cei care păzesc Cercul Militar Național (2% din PIB pentru armată! S’trăiț!!!), să umfle amuzat din umeri: „Eh, hipstereală”! Și totuși, te pune pe gânduri – poate c-ai stat nițel de vorbă cu Siri astăzi sau poate că GPS-ul ți-a zis, cu-o voce blândă, să faci la dreapta: este că l-ai ascultat? 

Niciun album de rock n-ar trebui să înceapă destructurând chitara: Airbag tocmai asta face, strecurând pe sub preșul primelor două-trei secunde un violoncel și niște drum loops (percuție programată electronic care biciuiește în loc să tropotească). Puriștii din ’97 au țâțâit oțărât, popul semnificativ al momentului nu face vreo diferență între genuri: rockul nu moare, atâta doar că nu e de găsit la radiourile care-i sunt, teoretic, dedicate, cele care freacă ad nauseam aceleași 200 de piese.

Că veni vorba, înțelepciunea populară zice că Paranoid Android ar fi Bohemian Rhapsody-ul muzicii alternative (whatever that means), iar analogia e corectă: pare că Radiohead au luat de bune întrebările din 1975 („Is this the real life?/Is this just fantasy?”), atâta doar că n-au căutat răspunsuri în cheie existențialistă („Mama, just killed a man”), ci s-au aruncat cu capul înainte în Ghidul autostopistului galactic. 

Indiferent de interpretarea pe care le-o dai celor două cântece, ambele au ambițiile, structura și greutatea unor veritabile mișcări simfonice, sunt printre acele – foarte puține! – tsunami-uri din istoria muzicii care fac irelevante distincțiile dintre elitism și popularitate, empireu și troacă, Academie și club. Chitaristul Jonny Greenwood e un compozitor în toată regula în Paranoid Android sau în Climbing up the Walls, unul care avea să se dezlănțuie însă, împrumutând din greu de la Penderecki și de la Bernie Hermann, în KidA sau în coloanele sonore pentru filmele lui Paul Thomas Anderson.  

OK Computer mai e și un album polemic și într-atât de actual încât îți dă frisoane: ai, de pildă, fotografii (Instagramuri?) din contemporaneitatea bântuită de oameni unici, grozavi și irepetabili care arată cvasiidentic, se mișcă la fel și care fac aceleași lucruri („Transport, motorways and tramlines/Starting and then stopping/Taking off and landing/The emptiest of feelings - Let Down). 

Ai, de asemenea, liberali, pesediști, useriști și BOR-iști dispuși să cânte oricând, din convingere sau din oportunism, partitura unui conservatorism de grotă „validat-de-trei-milioane-de-semnături” („I will stop/I will stop at nothing/Say the right things/When electioneering/I trust I can rely on your vote – Electioneering). 

Și mai ai și dreptul să visezi la o casă drăguță (în rate, pe 25 de ani) și la o viață așezată, middle class, dar nu-ți dai seama cum dracu’ ai nimerit într-un coșmar cu franci elvețieni, pe ritmul ironic al unui cântec de leagăn („Such a pretty house/And such a/Pretty garden/No alarms and no surprises/Let me out of here!” – No surprises). 

Sigur, tendința de a suprainterpreta și de a căuta înțelesuri ascunse, mesaje grave și nebănuite profunzimi se manifestă la (prea) mulți fani Radiohead (guilty as charged!): se trece adesea mult prea repede peste umorul sec provocat de citarea aproximativă a lui Dylan (Subterranean Homesick Alien), peste caraghioslâcul unei instituții precum Karma Police sau peste optimismul tembel al personajului scăpat cu viață dintr-un accident de avion, în Lucky („Pull me out of the aircrash/Pull me out of the lake/’Coz I’m your superhero/We are standing on the edge”).

În plus, dincolo de îndrăznelile stilistice despre care ziceam mai înainte, o bună parte dintre cântecele de pe OK Computer au de fapt o structură tradițională, de rock limpede și direct – producția este densă ca magiunul, e-adevărat, dar (dacă asculți atent) piesele aduc mai degrabă a Beatles decât a Pink Floyd. Fără greș e ceea ce anglo-saxonii numesc sequencing, știința așezării în ordine a pieselor: fără să fie un album conceptual (cu atât mai puțin unul de rock progresiv), OK Computer se dezvăluie cel mai bine atunci când e ascultat cap-coadă, fără să te lași distras: acum, grație „bombonelelor” incluse în ediția aniversară (cele mai multe sunt piese pe care fanii puri și duri le știau de mai multă vreme) putem aprecia cu adevărat amploarea saltului înainte, însă – vorba lui Scroobius Pip - Radiohead are just a band.

Drept urmare, fără să fie cazul să le mai șlefuim soclul, aș zice că ne putem bucura de cât de proaspăt sună încă OK Computer și că putem să-i uităm fără griji pe imitatorii de două parale (Coldplay, anyone?), dar că nu ne-ar strica o ureche mai atentă asupra primului album Arcade Fire sau a discografiei Grizzly Bear. Și, firește, nu ne-ar strica nici – în această epocă înghesuită, retractilă și căpiată de yuppies networking (Paranoid Android), de eternul scrolling up and down (Airbag) sau de tipe cu frizura lui Hitler cărora le-am stricat cheful (Karma Police) – nu ne-ar strica, zic, să ascultăm de sfatul Turistului care încheie albumul: „Hey, man, slow down”. Toarnă-ți niște tărie, aprinde o țigară, ascultă albumul ăsta – it’s just a band, dar ce trupă!