Două perspective despre România în care istoria personală și istoria mare se întrepătrund. O cronică dublă pentru În căutarea României și De la Rin la Dunăre și înapoi.
Istoria se luptă cu biografia peste tot în cartea de memorii a lui Dennis Deletant, care sfârșește parcă prin a fi mai mult o carte de istorie, punctată la anumite intervale de anecdote și episoade personale, care să ne aducă aminte că citim totuși o mărturie și nu un tratat. Deletant n-are talentul mărturiei și nici vocea dezinvoltă a literatului care poate să evoce spontan și autentic întâmplările vieții sale. Formația sa, se vede, e de istoric, și încă de istoric care nu face des apel la valențele discursului privat. Primul lucru care sare în ochi citind această autointitulată „aventură personală” din În căutarea României este că ce este personal în ea se luptă pentru spațiu cu ce este istoric și pierde.
E adevărat, se poate întâmpla oricând ca istoria nu doar să escorteze un traseu biografic, ci să-l dubleze sau să i se substituie de-a dreptul, și se poate argumenta că în cazul comunismului românesc, al Revoluției și-a tranziției inerțiale și eratice spre capitalism, ceva de genul ăsta s-a întâmplat. Se poate spune, adică, că ce-a fost interesant chiar și la nivel personal pentru istoria postbelică a României a fost tocmai etajul acesta al mutațiilor ei sociale și mai puțin ce este incidental biografic. Citită în lumina aceasta, În căutarea României are sens, deși mă așteptam de la ea la mai multă culoare antropologică și la mai multă introspecție, așa cum te-aștepți de la memorii, chiar și de la cele extrase din mijlocul unei epoci în care s-a trăit mai degrabă sub vremi. Instinctul, cred, scriind despre comunismul românesc este să centrezi povestirea asupra felului în care personalul a trebuit să se subordoneze oficialului și ce contorsiuni biografice a produs întâlnirea asta; se vede și-aici, de pildă, când aflăm că orice cetățean român care voia să se căsătorească cu un străin trebuia să obțină permisiunea șefului Consiliului de Stat (Ceaușescu), amănunt care te lovește ca scos din preistoria injustă a libertăților personale. Dar, în linii mari, povestea aceasta s-a tipizat și-o știm, iar cartea nu face mare lucru ca s-o de-tipizeze.
În căutarea României
Pe de altă parte, nici nu e lipsită de interesante note personale și, mai ales, de detalii și anecdote. Unele sunt despre cum lumi opuse puteau să coexiste în regim: la o vizită la mănăstirea Sucevița, în camera de primire a maicii starețe, portretul lui Ceaușescu era plasat pe același perete cu o icoană a Maicii Domnului, dar puțin mai jos. Altele sunt din lumea diplomației internaționale, pe care autorul – ca unul dintre puținii experți occidentali în istoria României – cochetează de-a lungul vieții: cu ocazia vizitei lui Ceaușescu în Marea Britanie, președintele Franței, Valéry Giscard d’Estaing, o sună pe regina Elisabeta s-o avertizeze că, atunci când Ceaușeștii fuseseră găzduiți la Palatul Élysée, corpul de securitate al președintelui sfâșiase tapetul istoric ca să caute microfoane. Institutul Român de Istorie Recentă, care avea să fie înghițit mai târziu de IICCMER, a primit donații pentru echipamente și bibliotecă de la nimeni alta decât JK Rowling. Și una care pare scoasă dintr-un roman despre Europa de Est: Deletant a tradus Constituția Moldovei în engleză, pentru difuzare internațională, într-un birou al Parlamentului moldovean în care doi funcționari jucau jocuri pe calculator și secretara corecta cu pastă corectoare copiile oficiale pe care voia să le trimită cancelarului Germaniei, cu corecturi cu tot. Și altele după același tipic, care fac istoria acestui colț de lume să pară și mai mult ca o improvizație la acordeon într-o dimineață mahmură după zdrobirea strugurilor în teascuri.
Spre final, memoriile devin episodice și pierd ușor din continuitate, un alt florilegiu sumar sau ghid pentru perplecși ori pentru uzul cititorilor postdecembriști – figuri ale tranziției, câteva evenimente personale, considerații succinte asupra României postrevoluționare, care rămân aproape exclusiv politice și rezumative. Nu sunt atât memorii, cât un soi de însemnări episodice dintr-o țară marginală – dar un marginal lipsit de conotații negative, fiindcă e evident că Deletant are nu doar o curiozitate fugară pentru subiectul lui, ci o veritabilă pasiune și-un interes constant, deși pasionalul nu e deloc genul său și admite deloc oblu că România e o țară dificilă, lipsită de profesionalism, în care domnește „incompetența în spațiul public” și unde invitația la schimbare a venit mai degrabă din afară. Având în vedere că, în flagelarea ei autocritică, asta crede și bună parte a intelighenției românești despre ea, Deletant pare să fi găsit aceeași țară pe care o găsește toată lumea.
2.
De cu totul altă factură este cartea de memorii, de data aceasta de veritabile memorii, a traducătorului Jan Willem Bos, De la Rin la Dunăre și înapoi. Aici, istoria e filtrată prin viață și e prin urmare mai ușor de înghițit, deși nici Bos nu-și face iluzii despre ce fel de țară a descoperit în tinerețile sale; dincolo de căminele din Grozăvești, cu budele scăldate în fecale, doctorii corupți cărora le cumpărai bunăvoința cu o sticlă de șampon occidental (până astăzi, doctorii au rămas cea mai coruptă clasă profesională românească, să-i lăudăm pentru consecvența lor semiseculară), blocurile prost construite și viața precară economic din „Ceauschwitz”, autorul nu-și face iluzii despre locul în care l-a adus soarta și ne spune încă de la început:
„În ciuda elanului revoluționar declarat, România comunistă era o țară profund conservatoare, dacă nu de-a dreptul reacționară din perspectiva occidentală. Piatra de temelie a societății comuniste era familia tradițională, așa cum și-ar fi dorit-o preotul, dacă familia respectivă s-ar fi dus și la biserică. Anii ’60, cu hipioți, cu flower power, cu muzică nouă, cu protestele studenților de la Paris din 1968, cu revolta împotriva rigidității societății capitaliste, acești ani care au exercitat o influență decisivă asupra mentalității colective din occident nu însemnau mare lucru în România. Era o societate ierarhizată, refractară la orice schimbare și alarmată de orice pretenție de libertate.”
Las cititorii să judece câte dintre aceste lucruri supraviețuiesc inerțial și remarc doar că, asemenea românilor care încă mai cred în societatea lor, Bos iubește țara în ciuda tuturor acestor lucruri și are talentul balcanic al optimismului, acela de a mai găsi lămpile care ard încă printre ruine. Își declară iubirea pentru cultură și țară de mai multe ori de-a lungul cărții, dar nu o face nici declarativ, nici onctuos; Bos vede lucrurile așa cum sunt și, pentru că a trăit aici în perioada sa formatoare, pentru că aici și-a făcut prieteniile de-o viață și și-a cunoscut soția (care, de altfel, deși de origine românească, era student american în București), poate pretinde că o bună parte din viața lui afectivă e legată nu doar incidental de realitatea românească. Ca atare, vorbește pe undeva despre țară ca și cum i-ar aparține și lui – deși nu cu totul, iar identitatea asta dublă, plimbarea între două realități care multă vreme au rămas disparate, îi permite să vorbească pe două voci, despre lăuntrul țării dinafară.
Jan Willem Bos ajunge în România pe la jumătatea anilor ’70, când nu era foarte vizibilă încă turnura spre austeritatea economică și opresiunea ideologică a deceniului următor. Capitolele în care povestește despre experiența internațională din Grozăveștiul universitar sunt foarte bune, cele mai bune din carte: comerțul cu bunuri de import, prietenii, poliția împușcând maidanezi pe stradă, birocrația, ingerința autorităților în viața privată, românii care erau atât de săraci încât își spălau până și pungile de plastic – toate astea sună de-acolo, dar sunt relatate cu o voce în care e mai multă nostalgie decât indignare. Călătoria în America la studii, unde predă o vreme româna unor curioși, imigranți de-a doua sau a treia generație, poligloți, sociologi americani interesați de Gherea (sic!) e interesantă și ea – era deja românist și scrisese o licență despre imaginea Bucureștiului în literatura română. Un prieten de-al său e abordat de Securitate să dea informații despre el și, mi-a plăcut să aflu, își scria uneori notele informative cu cel pe care trebuia să-l toarne.
Mai ales în prima ei parte, cartea e plină de povești și se citește cu mare ușurință. În a doua parte, parcă-și pierde din coerența asta narativă și poveștile devin mai pedestre, poate și pentru că istoria s-a liniștit, Bos își vede recunoscute meritele de traducător și liant cultural și viața lui devine prin urmare mai puțin aventuroasă. Tot aici, narațiunea se așază într-un soi de cumințenie a viziunii, care o face puțin prea egală cu sine. Dar ce e surprinzător, în toate colțurile ei, este cât de bine stăpânește autorul limba română, pe care o vorbește și scrie cu vizibilă plăcere (a lui Deletant e tradusă din engleză). Dinadins parcă folosește expresiile cele mai neaoșe: „se fuma în draci”, „apt de balamuc”, „de-a moaca”, „mașini bengoase”. Nu e o limbă de mare suplețe stilistică, dar e română până la capăt, una în care nu se simt ecourile vreunei nesiguranțe de vorbitor sau scriitor secund.
Fotografie de Hari Nandakumar, preluată de pe Unsplash.
