Noul film al lui Radu Jude, Îmi este indiferent dacă in istorie vom intra ca barbari, începe cu o demascare godardiană (pe care criticii Veronica Lazăr și Andrei Gorzo o descriu excelent în eseul lor): actrița Ioana Iacob, se prezintă în fața camerei, își descrie personajul (delimitându-se ușor de el, spunând că, spre deosebire de ea, actrița, personajul ei, Mariana, e atee), prezintă o parte din distribuție și ne urează vizionare plăcută. Această distanțare brechtină are ceva din regizorul britanic Peter Watkins, întrucât reconstituirile sale din La Commune (2000) încep într-un mod similar, cu actori care își prezintă în mod deschis personajele și ne introduc în universul filmat, făcând clar de la început că asistăm la un fals documentar. Filmele lui Jude sunt însele brechtiene - folosesc un limbaj livresco-teatral - de la Aferim încoace, culminând cu Inimi cicatrizate - viziunea sa asupra facerii unui film istoric nu e una imersivă (de a reconstrui o lume în cele mai mici detalii, în care spectatorul să se poată identifica cu personajele), ci una critică, polemică, angajând privitorul într-un fel de dialog cu imaginile, chestionând inclusiv ideea de a face un film istoric.

Filmul pornește de la o premisă simplă: Mariana Marin, o regizoare tânără pregătește un spectacol în Piața Constituției (folosind elementele reconstituirilor și elemente teatrale) despre masacrul evreilor de la Odessa (unde în jur de 18 000 au fost uciși de armata română), încercând să demaște subversiv rolul capital al regimului antonescian. În demersul său, se izbește de mulțimi retrograde, atitudini rasiste, un bărbat flirtuoso-agresiv, dar și fin intelectual, de la primărie (jucat excelent de Alexandru Dabija, unul dintre cei mai buni regizori de teatru de la noi, actor cu care Jude colaborează frecvent), echipa de filmare care ba e alături de ea, ba clocotește când își întoarce spatele. Mai mult, ea însăși își pune probleme asupra reprezentării pe care urmează s-o facă. Oare cum poți reconstitui un eveniment la care nu ai asistat, pe care îl evoci conform unor cronici istorice? Într-unul dintre cele mai importante dialoguri din film, personajul jucat de Dabija îi arată în curtea Muzeului Militar din București protagonistei o roată - mai precis o jantă - plină de spițe, comparând spițele cu felul în care relatările istorice sunt bazate în general pe o formă de plagiat între istorici.

Astfel, Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari continuă în linia teatralo-brechtiană propusă de Aferim și Inimi cicatrizate, dar prin componentele sale meta-livrești și punerea în scenă a unui spectacol real (care a avut loc vara trecută în Piața Constituției, care a stârnit reacții și a adunat o grămadă de bucureșteni) are în sine o doză de activism pe care n-am mai văzut-o niciodată într-un film românesc.

Cu toate astea, această formă de activism nu e în niciun fel agresivă (cum putea fi acuzat și a fost acuzat în nenumărate rânduri documentarul său precedent, Țara Moartă, că ar favoriza o anumită interpretare conform căreia pleiada de oameni care apar în fotografii ar fi culpabilizați pentru atrocitățile asupra evreilor relatate în jurnalul medicului evreu Emil Dorian). Activismul de care vorbesc e mai degrabă blajin, atent - Jude introduce tot felul de personaje care contestă însuși demersul său, filmul e ticsit de reacții mixte (în general negaționiste) din partea tuturor claselor sociale, arătând de fapt o raritate - felul în care românii reacționează în general în fața unor subiecte atât de polemice. Unul dintre personaje glumește, mai hazlio-parodic, spunându-i protagonistei că ar fi fost mai bine să facă un spectacol despre felul în care dacii îi învățau pe romani filosofia greacă și creșterea albinelor.  

Grandilocvența livrescă a Marianei (aruncă aleatoriu cu Wittgenstein și Agamben, în timp ce afară începe furtuna și toată lumea se înghesuie sub o masă pe care se află așa-zisul planul al reconstituirilor istorice) creează un comic foarte rafinat; la fel și multele secvențe jucăușe în care Jude ne face cu ochiul, introducând personaje care par să se joace pe sine (scriitorul Alex Tocilescu, regizoarea Gianina Cărbunariu, criticul Andrei Rus etc.), sau momentele post-coitale ale protagonistei cu Șerban Pavlu, surprins în ipostaze mai puțin măgulitoare sau alergând după ea în costumul său de pilot, cu un buchet mare de flori în mână. Faptul că filmul lui Jude are umor îndulcește puțin substratul tragic din spate și face ca elemente de activism despre care vorbeam să fie mai edulcorate. De altfel, personajul lui Alex Bogdan, asistentul de regie al Marianei (care îl interpretează și pe mareșalul Antonescu în spectacol) e plin de marote derivate din persona reală a lui Alex Bogdan (felul în care îl imită pe Rebengiuc, de pildă), iar discursurile sale jucate în fața aparatului de filmat sunt atât de serioase, încât devin comice.

Nu știu dacă filmul lui Jude ar putea vreodată să deschidă ochii unui public negaționist-conservator sau dacă va avea efectul dorit - acela al unui dialog critic (având în vedere că apare într-un moment de climax politic, cu votul pentru schimbarea constituției, elucubrațiile și manipularea Coaliției pentru Familie), dar Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari e un film politic formidabil - și semnalează (posibil) maturizarea cinemaului lui Radu Jude.

Îmi este indiferent dacă in istorie vom intra ca barbari rulează în cinematografe începând cu 28 septembrie.