An de an, programul Il cinema ritrovato ia forma unui labirint în care fiecare căsuță ascunde descoperiri nebănuite.

Soarele apune peste arcadele bologneze. Poveștile despre căldurile sufocante din alți ani nu mai contenesc. Prin comparație, acum e chiar suportabil – ploile au răcorit locul – și, în plus, suficient de calm încât clasica proiecție de noapte din aer liber, cea din Piazza Maggiore, să fie iarăși un festin cinefil. Acolo rulează astăzi capodopera lui Victor Sjöström The Wind (1928). Ce ne-ar putea împiedica să luăm parte la această experiență? Poate doar o dureroasă suprapunere în program: în același timp se desfășoară ultima proiecție a lui Decision before Dawn (1951), filmul lui Anatole Litvak turnat printre ruinele berlineze de după război, un fel de companion piece pentru consacratul Germania anno zero al lui Rossellini: o raritate, deci, ba chiar o încununare a acestei cariere eclectice, pe care mi-am tot promis să n-o ratez.

Și, chiar atunci, ca un făcut, se ivește un al treilea film, o legendă olimpiană a cinemaului, lansat în clocotul acestei pasiuni pentru film care a fost cinefilia: North by Northwest (1959) al lui Hitchcock. Cum să-i reziști? Poate spunându-ți că titlul ăsta e suficient de cunoscut încât imaginile sale – începutul cu strada new-yorkeză ticsită de oameni, fuga de acel avion ucigaș, trenul care intră în tunel... – să fi ajuns văzute și răs-știute chiar în absența filmului în sine; sau poate încredințându-te că o retrospectivă Hitchcock nu e niciodată departe (chiar vara aceasta, de pildă, la Cinemateca din Barcelona). Numai că, apoi, citești că rulează la Cinema Modernissimo, acest loc cultissim proaspăt restaurat, un complex subteran Art Deco cu intrare și ieșire demne de o stație de metrou, unde filmele au rulat aproape încontinuu din 1915 încoace. Și-apoi – lovitura de grație – descoperi că filmul va fi proiectat în copie de 70mm. Nu mai ai ce să-i faci: în seara asta va fi Hitchcock.

A doua zi, evident, cineva îți spune că proiecția din piața mare a fost memorabilă. Altcineva, că Decision before Dawn e cel mai bun Litvak, „peste” Tovarich (1937) sau Cœur de lilas (1932). Încerci să parezi loviturile cum poți, invocând apoteoza de a-l descoperi pe Cary Grant îmbătrânit, uscat și fibros în costumul său mereu ireproșabil, într-o copie splendidă, în acest locus privilegiat al cinefiliei – cam maximul de grandoare cinematografică pe care îl mai poți obține astăzi, într-o epocă în care partea cinemaului, oricum ai da-o, e în scădere. Ca să nu mai vorbim despre respectiva secvență în care Grant se confruntă cu un avion năpustit de nicăieri, dintr-o liniște supremă, mai impresionantă decât tot ce știai despre ea: o probă demențială de măiestrie a mizanscenei, în care Hitchcock, cu un umor savuros, deviază codurile suspansului înspre o farsă a Americii fly over.

Il cinema ritrovato nu e doar locul de întâlnire al nostalgicilor, deși nostalgia joacă un rol important. Participanții nu sunt neapărat o sectă – și ce bine să descoperi un festival fără obligatoriile industry events și party-urilor „exclusiviste” –, dar e clar că standardul lor cinefil e suficient de înalt încât să devină, adesea, snob. Festivalul e un nod pentru consumatorii hardcore, de modă veche, ai filmelor, ca și pentru puriști: oamenii care caută cu tot dinadinsul pelicula, raritățile, copia nesubtitrată etc. E revanșa listelor scrise cu religiozitate sau a vizionărilor exhaustiv-erudite în fața binge-ului descreierat. Pe măsură ce zilele trec la Bologna, înțelegi că nici nu e greu să ajungi așa: dacă, la început, anything goes pentru uzualul cinefil de laptop, obișnuit să vadă totul pe un ecran mic, murdar și zgâriat, pe final devii atent la marginile ecranului mare (care trebuie să coincidă cu marginile cadrului filmului, altminteri imaginea „plutește”) și strâmbi din nas când vreo proiecție îndrăznește să propună un „biet” DCP în locul unei pelicule „de bun simț”.

În plus, a alege, aici, înseamnă simultan a câștiga și a pierde: a câștiga o revelație, o certitudine, ba chiar și un eșec – un film care, în ciuda renumelui, sau a castingului ș.a.m.d –, nu „ține”; dar și a pierde alte și alte filme, rulând în paralel, care ți-ar putea oferi sentimente mai adânci. Cu timpul, am ajuns să prețuiesc eșecurile: ele sunt cele ce permit relativizarea, cele ce obstrucționează paseismul care pândește la fiecare colț de stradă. Bologna, cu sălile sale magnifice – care, spre deosebire de tot restul Italiei, au dăinuit în timp, grație unei legi salvatoare –, încurajează fanteziile personale. Adevărul e că n-ar fi rău de locuit într-un oraș cu atâtea cinematografe unde condițiile de proiecție să fie ideale... Un oraș unde umbra lui Pasolini și a șaizecismului demolator-politic să fie aproape palpabilă. Îmbiat de atâtea titluri de explorat, sfârșești prin a imagina o rutină dictată de curgerea filmelor prin săli, uitând că ea nu e decât, cel mult, o paranteză anuală.

În plus, în opoziție cu grosul festivalurilor bazate pe „actualitate”, unde filmul de patrimoniu joacă un rol cel mult marginal, Il cinema ritrovato lucrează exclusiv cu trecutul. Care, se știe, e adesea – și poate că în cinema mai mult decât oriunde – un miraj. Altfel se intră la un film „vechi”: cu mai multă îngăduință, cu o mai mare curiozitate. Altfel se iartă un sentimentalism, o dulcegărie, o greșeală. Nici măcar nu se iartă – se valorizează, se scormonește în aceasta din urmă după semnele geniului. La limită, toate filmele de demult sunt bune. E lucru știut faptul că ele, după o vreme, încetează să mai fie simple „filme”, viziuni născute dintr-o minte oarecare, devenind în schimb documente (chiar și în cazul ficțiunilor), asamblaje de imagini în care se citesc, fie și inadvertent, urmele unui timp care a fost.

Uneori, dorința asta e dusă la extrem. A fost cazul proiecției nocturne al lui Jaws (1975), clasicul titlu spielbergian, de la Cinema Arlecchino, într-o copie de exploatare 35mm conservată în stadiul în care a rămas de la data lansării. Un fel de fetișism al autenticității, cu marele rechin invizibil care teroriza în plin sezon estival țărmurile Americii, fixat pe acest suport desaturat – tot soiul de griuri și marouri stinse, câteva nuanțe de albastru încă persistente – și ridat. Astfel, odată decalajul temporal surprins explicit, grație unei copii care marca toate însemnele timpului, puteam aprecia mai bine distanța ce ne separă de acest film în care vietatea, oricât de feroce, este vânată cu voluptate, până la capăt, de o umanitate și mai furibundă.

Il cinema ritrovato e festivalul coincidențelor și al reveriilor. A fost amuzant, în primele două zile de festival, să observ cum atât The Annihilation of Fish (Charles Burnett, 1999), cât și Borec i kloun (Boris Barnet & Constantin Youdin, 1957), includ un personaj numit Fish. Nicio consecință care să decurgă de aici; doar joculețele unor minți halucinate de la prea multe filme. Sau cum între North by Northwest și Jaws abia sunt 15 ani diferență, deși pare că le separă o lume. Cum ar veni, e un festival care te ajută să pui lucrurile în perspectivă. Și care demonstrează – ajunge să vezi He Who Gets Slapped al aceluiași Victor Sjöström, din 1924 –, că sintagma „filme vechi” e complet imbecilă.