Ce ne mai spune azi cartea-cult Walden sau Viața în pădure de Henry David Thoreau.
Citim acum poeziile romantice ale naturii și dăm ochii peste cap ca în fața celui mai banal text pedagogic. Nu mai vedem în ele decât rutina, lacurile, iubirea declarativă, luna; în spatele acestei perdele de locuri comune nu se mai vede nici panteismul lor semipăgân, nici refuzul societății, nici apologia implicită a autenticității contrapusă pălăvrăgelii goale a bunelor intenții burgheze. Dar motivul pentru care poezia europeană începe la sfârșitul secolului XVIII să fie atât de mult despre natură, până când simbolismul o întoarce parțial cu fața din nou spre urban, deși mai degrabă sub forma deziluziei, este pentru că la un moment dat în Occident – poate cu Rousseau, poate mai devreme – începe să pară că orice societate civilizată este o cacofonie. Ca să te găsești, trebuie să evadezi. Evadezi pe insule, ieși din orașe, scrii scrisori din munții Jura, vorbești cu bufnițele în Anglia insulară, ieși în afara Parisului (centrul ipocriziei civilizate) și, când te-ai însingurat suficient de mult, îți mai rămân două lucruri pe care nu le mai poți îndepărta de la tine: singurătatea și natura. Atunci scrii: „Iată-mă singur pe pământ”, cum face Rousseau în Reverii..., jubilezi narcisic în preajma ta sau îți plângi de milă și admiri împrejurimile. Rousseau era un maestru al autocompătimirii, dar e mai interesant că, mai ales spre sfârșitul vieții, a ales să se victimizeze tocmai în natură și nu, cum preferau parizienii, în cafenele, dormitoare și saloane.
Atunci, ca și acum, gândirea ecologistă incipientă era în același timp o formă de critică socială inversată. La Rousseau e mai mult decât atât: la Rousseau ia forma unor meditații paranoice, dar din care, chiar și crezându-se rănit din toate părțile, reușește totuși să scoată literatură. Ca Rousseau, Thoreau pleacă și el în natură ca „să aplice barometrul propriului suflet”. Credea că poate să ajungă mai curat la el însuși izolându-se de restul lumii și afundându-se printre păduri și ape din mai multe motive, cel mai interesant fiind că începuse să-și închipuie, și asta se vede cel mai bine la poeții vremii, că de fapt nici nu există o deosebire atât de mare între om și natură, că dacă cobori cu picioarele goale pe pământ, asta te face cumva mai autentic pentru că te apropie de cine ești cu adevărat; tot discursul de marketing al produselor „bio” a preluat ceva din această filozofie care acum pare ridicolă în pastoralismul ei cumsecade, dar care atunci era și un gest politic cu mari implicații filozofice. Acum, ideea că oamenii sunt doar un interval pe marele spectru biologic al lumii naturale, că ne învecinăm în jos cu tot lanțul filogenetic până la „peștele din noi” e una aproape banală, dar până la 1850 mai era încă o chestiune ușor mistică, deși harnicii taxonomiști și anatomia comparată începuseră să sape ușor la rădăcinile acestui misticism.
În America, acest misticism panteist primise numele de transcendentalism. La Thoreau, care crescuse în acest climat intelectual, e o combinație bizară de științe naturale, idealism german, poezie, elocvență de predicator și încredere în propria intuiție, cu o bogată garnitură de critică socială. Walden e o carte genială în naivitățile ei, un amestec de manual do-it-yourself, filozofie a libertății și escapism liric care nu prea are seamăn în tradiția occidentală, motiv pentru care a devenit poate o carte cult.
Walden sau Viața în pădure
De ce vrusese Thoreau să plece în natură și să se izoleze de oameni? Fiindcă prea multă societate strică și singurul lucru care te vindecă este indiferența sublimă a pădurilor. Sună emfatic, dar era romantic. Aici sugerează de câteva ori, și în alte eseuri ale lui o spune și mai explicit (vezi Walking), că atunci când se plimbă prin natură se simte ca într-un templu al creației, singurul în care se poate bucura de libertatea absolută a naturii (spre deosebire de cea politică, limitată, a societății).
De ce te strică societatea? Fiindcă are talentul de a ridica reguli peste reguli, sisteme de politețe peste sisteme de politețe, până nu mai reușești să vezi sub ele impulsurile naturale, subiectul. În natură, credea Thoreau, ai mereu ocazia asta de a te lua pe tine și lucrurile de la bun început, de a ajunge la regulile finale, nu cele inventate ale comunităților, ci cele ale firii. Asta te face simplu și te reduce la esențial. Când te construiești din nou în sus, măcar știi că te-ai construit pe temelii care nu sunt străine de tine; dacă ai reușit să faci asta, te vei uita la tot ce se întâmplă în lumea oamenilor ca la o mare piesă de teatru și vei înțelege că luxul e nenecesar și obiceiurile adesea inutile.
Walden este construit pe acest fel de critică socială. Thoreau nu e un autor la fel de fanatic ca Rousseau, care se plângea că mare parte din civilizație e minciună și viciu, dar are ceva din convingerea lui sfântă, evanghelică, că societatea e în declin. Ca să înțelegi mai bine acest declin și ca să te salvezi, trebuie să te retragi. E mai mult la mijloc însă decât o simplă lamentație împotriva moravurilor. Are ceva și cu bogăția, fiindcă prin ea oamenii au pierdut talentul simplității. Are ceva și cu munca, fiindcă i se pare că în lumea industrială oamenii au devenit „uneltele uneltelor lor”, o idee pe care fix în aceeași perioadă o dezvolta și Marx peste ocean. Are ceva, în fine, și cu trecutul și tradiția, fiindcă i se părea că în spatele lor se ascund multe reguli inutile și că fiecare individ are dreptul să-și ia viața de la capăt în termenii săi, o idee care e mult mai limpede expusă în, după mine, cel mai bun eseu al lui Emerson, Self-Reliance, a cărui influență e peste tot în Walden.
Cel mai surprinzător lucru la astfel de apologii ale simplității este cât de mică priză au totuși. E ironic de altfel că textul acesta a devenit o carte cult într-o țară care a redefinit luxul și bogăția, tot pe cât de ironic era în Antichitate că stoicismul care invita la viața simplă a prins cel mai bine ca filozofie în culmea somptuozității imperiale. Puțini aleg minimalismul economic și încă și mai puțini se retrag în natură sau se duc să-și cultive grădina; dintre aceștia infinit mai puțini reușesc. Și, desigur, cealaltă ipocrizie a mișcării naturaliste este că azi trebuie să fii bogat ca să-ți permiți să te izolezi de „umanitate”; foarte bogat, dacă vrei s-o faci cu anii. Dacă ești sărac, cineva o să-ți sufle mereu în ceafă. Păstrăm aceste imagini idealizate ale singurătății în natură ca un soi de conștiință bună a vieții noastre ocupate, din care nu reușim cu adevărat să ne extragem și din care mulți nici nu vor. Când nu mai reușim să ne regăsim din cauza responsabilităților, când – invadați de nevoile altora – le răspundem cu frustrare și nu din caritate, visăm din când în când să dispară toți și să fim doar noi și vegetația. Este ultima noastră formă de eliberare amânată, un soi de simptom târziu al alienării.
Știam texte din cartea asta, dar n-o citisem niciodată complet până acum. E o carte ciudată, cu de toate, și pentru multe dintre capitole îți trebuie o răbdare ușor vegetală. Dar printre rânduri e mereu ceva de descoperit și te plimbi prin frazele lui sinuoase așa cum te-ai plimba printr-o pădure, la propriu, pentru ca din când în când să te oprești și să te miri cu el de câte un lucru sau să admiri radicalismul nerezonabil al viziunii sale. Avea, în plus, ca un adevărat romantic, darul extazului inocent în fața lucrurilor simple. Asta e de fapt cuceritor la Thoreau și Rousseau, nu le era frică să fie ciudați. Dacă-mi mai place ceva la literatura romantică, asta e – autenticitatea asta forțată, exagerată, încrederea candidă în idiosincraziile proprii.
Îi displăceau lui Thoreau și fuga după bani, și alienarea în muncă, spaima de a fi ajuns la 40-50 de ani fără să știi cine ești sau pentru ce-ai muncit, educația pe care o părăsești devreme, dacă ai avut noroc să faci facultatea, pentru a n-o mai vizita apoi decât când și când, superficialitatea de a fi trăit mai degrabă la întâmplare și fără altă direcție decât aceea impusă de societate, imposibilitatea de a duce o viață care se ține aproape de principii, răutatea altora, răutatea ta, ipocrizia politicoasă cu care o ascundem pe prima și uitarea de sine în care încercăm să uităm de-a doua etc. Thoreau le vede pe toate. Și se gândea că, dacă ne-am putea retrage din acest joc al ambițiilor și ipocriziilor pe care-l numim societate pentru a ne redescoperi în simplitatea noastră fundamentală în inima naturii, singura care este suficient de indiferentă față de noi cât să nu-i pese ce fețe facem, dacă am avea câțiva ani de liniște asurzitoare în care să ne racordăm la ritmul unui lucru care ne este superior, nu ne-am salva atunci de noi înșine, nu ne-am lăsa oare suficient spațiu să ne vedem din afară și să înțelegem că tot ceea ce înainte crezuserăm că este necesitate nu este decât captivitate?
În funcție de cât de deschis ești față de acest fel de exaltare ecologistă, în acest punct ori dai ochii peste cap, ori erai convins încă dinainte să citești cartea. Trebuie spus de altfel că Thoreau căuta mai degrabă nu atât un drum departe în natură, cât drumul îngust spre sine însuși pe care spera să-l găsească în natură. Voia în primul rând să se revoluționeze pe sine și să provoace în semenii săi, pe care i-a certat toată viața, măcar o schimbare de conștiință. Avea nevoie de ceea ce frumos numește „tonicul sălbăticiei”, dar nu voia să fie sălbatic. De altfel, nu s-a mutat niciodată suficient de departe de prieteni cât să moară de foame sau să nu aibă unde să-și spele hainele în sat. Voia, e adevărat, să scape de „bogăția inutilă care poate cumpăra numai inutilități”, dar nu credea că poate fi depășită prin exil. Fugea de societate (pe care, ca educat la Harvard, o știa în păturile ei de sus), dar pentru că i se părea că se ieftinise prin inflație și voia s-o revalorizeze prin absență. „Ne întâlnim la intervale prea scurte”, spune pe undeva pe la jumătatea cărții, „înainte de a fi avut timp să dobândim vreo valoare nouă, unii pentru alții.”
Fotografie de Gabriela Palai, via Pexels.
