All We Imagine as Light, regizat de cineasta Payal Kapadia (din 24 ianuarie în cinematografe), pune în scenă experiența imanentă a sororității pe fundalul unei țări în plină mutație socială.

După un debut remarcat – hibridul A Night of Knowing Nothing (2021), recompensat la Cannes în cadrul secțiunii dedicate filmului documentar –, Payal Kapadia se vede propulsată direct în Competiția Principală și, cum se zice la rugby, transformă numaidecât eseul: Grand Prix (al doilea ca importanță), așadar, pentru acest All We Imagine as Light, care arborează căutări similare cu debutul (un tablou sinoptic al societății indiene pornind de la condiția particulară a femeii), dar le dezvoltă conform unui buget suplimentar. Trecerea de la documentar la ficțiune se execută aici păstrând cât mai mult din instabilitatea funciară a categoriilor respective: cele mai bune momente din cinemaul acesta irup pe terenul așa-numitei docuficțiuni, într-o zonă fragilă în care dozele de control și imprevizibil, de mizanscenă calculată și observație accidentală devin greu de distins. Pe de altă parte, acolo unde titlul precedent fora în textura imaginii ca într-o mină de cărbune – un alb-negru rugos care acorda întâietate fumului, întunericului, indeterminării –, All We Imagine as Light e obligat să cedeze, în cele din urmă, în fața unui plot standardizat menit să edifice, să sufoce tot ceea ce părea nespus, lăsat în aer.

Cu alte cuvinte, printr-un singur film – dar unul care a ajuns hit festivalier –, Payal Kapadia a devenit „un nume”. Faptul că venea de departe, dintr-o țară căzută într-un con de umbră pe planul cinemaului de autor, dar pe care planeta cinefilă nu încetase să o curteze din nostalgie pentru vremea unor Satyajit Ray, Ritwik Ghatak, Mani Kaul, doar a accelerat procesul. S-a creat în jurul lui All We Imagine as Light un fel de anticipație febrilă, ceva ce mai văzusem în 2019 cu Atlantique al lui Mati Diop, o regizoare considerată implicit un fel de moștenitoare a marelui cinema modernist african. La sosire, în ambele cazuri, același sentiment de dezamăgire parțială, de promisiune nedusă la capăt, de film prea conștient de propria povară și astfel timorat: un evident pas în spate față de respectivele realizări mai vechi, dezvăluind un talent manierat și ușor conformist, gata să mulțumească ochii occidentalilor.

All We Imagine as Light e un film „de după”: după acea fervoare tiermondistă care, în anii ‘60-‘70, unea continentele, din Argentina în Burkina Faso sau Filipine, într-o șarjă contestatară, emancipatoare, gata să scuipe pe Vest și pe modelele sale „culturale”, rodul unui elan de afirmare a propriilor specificități. Kapadia nu își permite o asemenea dezinvoltură. Cu abordarea sa plastică seducătoare (o saturație de turcoaz și roz care, pornind de la uniforma celor trei infirmiere protagoniste, sfârșește prin a acoperi întreg văzduhul – imaginea este semnată de Ranabir Das), cu privirea sa mereu duioasă, filmul e dispus să renunțe la punch pentru a fi primit hora festivalieră, acolo unde afectele cuviincioase sunt bine văzute. Nu că acest punch ar fi obligatoriu: dar, amestecând indicii sociale (o infirmieră pasează pacientei niște anticoncepționale pe sub mână, prietenele aruncă cu pietre într-un billboard destinat bogătașilor) cu o căutare a poeziei perseverente a lumii, ce rezultă e, în mod surprinzător, o supă insipidă. Arcul sentimental, la limită melodramatic, pentru care optează Kapadia e cu dublu tăiș: primim astfel o poveste care circulă grație unor fluxuri emoționale stranii, nu printr-o simplă cauzalitate, dar care riscă la tot pasul să eșueze în dulcegărie.

Astea fiind zise, filmul merită creditat pentru un anume efort. Împărțită în două segmente – primul având loc în Mumbai, al doilea în zone rurale de pe malul mării –, povestea explorează o dramaturgie a micilor epifanii născute dintr-o realitate adesea dură (una dintre femei e amenințată cu evacuarea din locuința sa precară, care urmează să facă loc unui mare imobil, alta își rumegă mariajul dizolvat): Kapadia știe să ne facă atenți la luminile orașului, la rutina drumurilor cu transportul în comun, prezentând Mumbaiul, în clipe frumoase de visare și melancolie, ca pe un spațiu al posibilităților existențiale. Nimic nemaivăzut în această transfigurare a sărăciei grație unor neoane care îl evocă pe Wong Kar-wai, dar filmul are potențialul de a-și emoționa publicul fără prea multe concesii de tip „Oficiul de turism”.

Cineasta nu adoptă postura militantă, dar are totuși câteva lucruri de comunicat despre statutul femeii, despre opiniile tradiționaliste ale societății indiene, ca și despre inegalitățile economice. Ce-i drept, cu excepția comentariului despre sistemul rigid al castelor, expus prin recursul la o poveste de iubire clandestină, restul temelor sunt cu atât mai bătătorite – monedă curentă pe piața produselor de festival – cu cât ating mai mereu aspecte universal-generice, privite de la o oarecare distanță: nu m-a slăbit, pe tot parcursul filmului, senzația unei oarecare artificialități, a faptului că asistam la niște povești „din cărți”, prea puțin incarnate de perspectiva regizorală. În plus, cu toată decența sa, cu tot refuzul onorabil de a-și izbi personajele mai mult decât e cazul, preferând în schimb să se apropie de ele cu o salutară tandrețe, aș fi simțit nevoia unei tușe umoristice sau chiar nerușinate, ceva care să mai condimenteze această operă diluată, dornică să bifeze cu mare conștiinciozitate toate cerințele pitch-ologilor sensibili. Căci poezia, adesea, se naște din lucrurile non-poetice.