În eseul său video intitulat The Monster in the Family, Mekado Murphy, editor video la New York Times, observă o tendință predominantă în filmele horror din ultimii ani (incluzând A Quiet Place, The Witch, The Babadook etc): membrii familiei trebuie să lupte unul cu celălalt, nu cu un monstru din afară, fie el de natură supranaturală sau mitologică. Plotul e ambalat de obicei ca o metaforă destul de facilă despre familiile disfuncționale, manifestările post-traumatice sau post-partum (Annabelle, de pildă). Cu timpul, astfel de filme au devenit un fel de laitmotiv al spaimelor clasei de mijloc. Hereditary (r. Ari Aster, 2018, hit-ul horror de la Sundance de anul ăsta) nu face excepție de la regulă, deși, în esența lui, e mai mult tragedie greacă decât film horror.

Personajele din Hereditary sunt mai mereu izolate unul de celălalt (atât prin felul în care își trăiesc viața, cât și prin felul în care sunt filmate), sugerând din start o teorie a incomunicabilității - Annie (Toni Collette) e un artist care pictează mici scenete miniaturale inspirate din experiențe personale; soțul ei, Steve (Gabriel Byrne) e blajin și înțelegător, dar per total destul de absent; Peter (Alex Wolff) e fiul ei mai mare, un adolescent tipic, mai degrabă cu preocupări hormonale; fiica cea mică, Charlie (Milly Shapiro), e o fetiță mult prea atașată de bunică (într-atât încât bătrâna și-ar fi dorit s-o alăpteze când era mică). În fine, odată cu moartea bunicii, un fel de dictator senil cu apucături vrăjitorești, familia nu reușește să scape de prezența bunicii, care îi bântuie pe rând, atât în coșmaruri, cât și într-o formă cvasi-fantomatică. Mai mult, Steve primește un telefon care-l înștiințează că bătrâna a dispărut efectiv din mormânt.

Filmul e, la un nivel, o exemplificare ad-litteram a traumelor transmisibile din generație în generație - trecutul lui Annie e incredibil de sumbru, marcat de o serie de evenimente nefaste (membrii familiei s-au sinucis pe rând); circularitatea cu care ea își trăiește viața e profetică, anunțată fiind de experiența mamei. Mitul Ifigeniei, menționat în treacăt de un personaj, e o cheie de citire a metaforei din interiorul filmului: după ce regele grec Agamemnon îi ucide zeiței Artemis o căprioară sacră, rămâne blocat împreună cu soldații pe o insulă, iar zeița îi cere moartea fiicei lui, Ifigenia, ca să-l lase să-și continue călătoria. Agamemnon își sacrifică fiica și pleacă mai departe.

Hereditary e la fel de sumbru - destinul e implacabil, așa că Annie se va trezi în imposibilitatea de a-și salva familia de la moarte. Un alt film recent care explorează mitul e The Killing of a Sacred Deer (r. Yorgos Lanthimos, 2017) - diferența e că Lanthimos n-are niciun fel de empatie față de drama personajelor, simple caricaturi ale lumii burgheze. Regizorul Ari Aster (aflat la debut) e inconsecvent în felul în care-și tratează personajele (unele au o viață interioară extrem de bogată, cum e Annie, altele sunt efectiv aplatizate, cum e Steve), dar nenorocul și nefastul domnesc atât de puternic în aer, încât devin dureros de privit.

Stilistica pe care o alege Aster e una inedită - contribuind la același sentiment de discomfort accentuat - încadraturi contra-intuitive, încărcate de simbol (o cameră care se retrage în jos, ca și cum ar intra în pământ, un personaj filmat invers, ca și cum ar merge pe tavan), mișcări de cameră neobișnuite. Începutul filmului, de pildă, dezvăluie că totul e o un fel de scenetă - aparatul de filmat se apropie încet de una dintre machetele lui Annie, care pur și simplu prinde viață, ca la teatru. Această minuțiozitate a compoziției are ceva din rutina obsesiv-compulsivă a lui Annie, care-și petrece majoritatea timpului în atelierul de lucru, în singurătate.

Lucrurile nu funcționează la fel de bine când vine vorba de scenariu, cu scăpări amatoricești sau placide (manualul cu instrucțiuni al vrăjitorilor, deschis fix la pagina potrivită, eterna apariție a ședințelor de spiritism etc). Cu toate astea, Hereditary probabil că va deveni un clasic al genului - criticul de film Peter Bradshaw l-a văzut ca o versiune death metal a filmului lui Ingmar Bergman, Strigăte și șoapte (1971), alții l-au comparat cu Rosemary’s Baby și The Exorcist. În mixul său de tragedie greacă cu horror și realism magic cu personaje zburătoare, Hereditary e unul dintre foarte puținele filme care vorbesc despre boli psihice moștenite și de cât de tare pot măcina ele pe dinăuntru o familie.

Hereditary/Moștenire diabolică poate fi văzut în cinematografe începând cu 15 iunie.