Platforma VoD a Cinematecii Franceze, HENRI, a acumulat în anii scurși de la lansare o selecție interesantă de filme mute, care strânge laolaltă capodopere ale unui Jean Epstein și curiozități timpurii într-ale imaginilor în mișcare. Printre ele, Within our Gates (1920), regizat de pionierul de culoare Oscar Micheaux, se impune ca gest reparatoriu exemplar într-un mediu dominat de impunitatea bărbatului alb.

Istoria cinemaului timpuriu e plină de hachițe, inexactități, goluri. Confruntați cu producția acelor ani, ar trebui, cel mult, să fim smeriți. Să subliniem, cu alte cuvinte, că ceea ce știm despre „atunci” știm, în general, grație unor locuri comune sau unor prejudecăți rostogolite decadă după decadă. Nimic mai simplu decât să opinăm tranșant, stând pe spate, de la adăpostul prezentului. Dar începuturile cinemaului nu sunt un monolit: nu pot fi nici condamnate în bloc, ca un lung șir de trigger warnings nespuse, nici glorificate de dragul unei modernități primitive gândite paseist, cu toate că ambele extreme au partizanii și partea lor de adevăr. (Un festival extraodrinar precum Le Giornate del cinema muto, ținut în fiecare an în octombrie într-un orășel din Italia, despre care sper să scriu curând, servește pentru a ne reaminti că trecutul deloc glorios al acestei arte trebuie smuls din analize mecanice lineare, regândit și rescris din temelii.) 

Rana infamului Birth of a Nation (D. W. Griffith, 1914) e departe de a se fi cicatrizat. Se întâmplă ca acel delir de celebrare a Ku Klux Klan-ului să pună, simultan, bazele unui mod foarte elaborat de a gândi cinemaul, care încă are curs și azi. Cum să ieși din această contradicție? Oscar Micheaux – hamal în gară devenit antreprenor, romancier devenit cineast – propune o cale. Filmul pe care îl realizează în 1920 e o corecție superbă a lui Griffith. Nu o simplă erată, ci o invitație combativă la a-ți lua puterea înapoi, după ce ai fost anihilat pe ecran. În limbajul de azi, Within our Gates e un film despre necesitatea auto-reprezentării. Cât din cinema – fie el mut sau sonor – nu s-a bazat pe o situație recurentă: bărbatul alb, aflat în poziție de putere, care vorbește în numele altora, chiar și cu bune intenții (nemaipunând la socoteală toate cazurile de rasism, colonialism etc.)? Tocmai de aceea devine crucial, astăzi, să descoperim operele care au îndrăznit să inverseze raportul.

Within our Gates e un film extraordinar. Desigur că reputația sa e legată fundamental de aceste chestiuni socio-politice cărora le aduce o rezolvare splendidă, însă priceperea tehnică și stilistică a lui Micheaux îl recomandă chiar dincolo de anumite dispute circumstanțiale. Ar fi o greșeală să îi reducem filmul la un simplu efect de „contraplan” al marelui tom rasist regizat de Griffith, căci, chiar și considerat autonom, în rând cu producția integrală a Americii, efortul său e remarcabil. 1920 e încă un moment incipient în istoria filmului; pur și simplu nu are rost să așteptăm de la filmele acelui an cine știe ce grad de sofisticărie formală, care va fi atins, în general, abia către sfârșitul epocii mute. Însă Within our Gates arată și se simte mult în avans, ca expresia solidă a unei priviri care a înțeles cu ce se mănâncă montajul și narațiunea. Chestia asta vine ca o surpriză mai cu seamă dacă ne gândim că, astăzi, Micheaux ajunge la noi precedat de faima sa de regizor inept, un fel de Ed Wood al perioadei mute. Criticul J. Hoberman, unul dintre oamenii care au contribuit decisiv la reevaluarea sa pozitivă, vede filmele sale „proaste” ca precursoare pentru practica lui Andy Warhol. Mai cu seamă, el consideră ceea ce face Micheaux nu doar ca o alternativă politică la ideologia fascist-suprematistă a unui Griffith, cea care, simbolic, pune bazele artei noastre – ci și ca un mod viabil de a gândi cinemaul dinspre mic, dinspre ieftin și greșit, adică dinspre tot ceea ce, pe criterii estetic-ideologice, a fost mai mereu negat și minimalizat.

Pe scurt, nu e deloc exagerat să vedem în Micheaux un cineast experimental malgré lui. E drept că filmele sale procură un sentiment – jubilatoriu pentru spectatorul deschis la joc de azi, dar cu siguranță frustrant pentru contemporani – de totală dezorientare. Majoritatea filmelor lui sunt scurte – 70 de minute pentru copiosul The Girl from Chicago (1932), nici măcar 80 pentru titlul de față, dedicat condiției de ansamblu a omului de culoare în societatea americană –, dar peripețiile lor depășesc, prin luxurianță, un cadru temporal standard. Micheaux folosește elipse la greu, atunci când nu ne lasă direct în fața inexplicabilului. Dar nu e deloc clar dacă asta se datorează faptului că cineastul n-ar ști să „țină” un plot. Dimpotrivă: Within our Gates demonstrează o grozavă abilitate de a prezenta o situație în doi timpi și trei mișcări, cu personajele care fug dintr-un oraș în altul, cu urmăriri, cu intrigi amoroase și tot tacâmul. Apoi, chiar când ne acomodasem cu acest ritm frenetic, Micheaux introduce o serie de flashback-uri – considerate, din punct de vedere pragmatic, nenecesare – care instaurează o altă durată. Dinspre filmul de acțiune, suspansul devine dintr-odată apăsător, aproape contemplativ, iar ficțiunea socială capătă un aer imparabil de tragedie.

Până atunci, o văzusem pe protagonista filmului (Evelyn Preer) evoluând din complicație în complicație: pretendentul ei o surprinsese în brațele altuia (urzeala verișoarei sale rău-voitoare), apoi fusese lovită de mașină în plină acțiune comunitară de strângere de fonduri, iar femeia albă care dăduse peste ea – o bogătancă – se miluise de soarta ei etc. Flashback-ul intervine pentru a-i spune povestea de până atunci: intruziune aparent aiuristică, neanunțată de nimic, dar care devine esențială. Neîntâmplător, Within our Gates va fi reținut mai cu seamă grație acestor momente în care asistăm la linșajul unor persoane de culoare fără vină, apoi o vedem pe protagonistă, mult mai tânără, luptându-se cu un bărbat alb care e pe punctul de a o viola, însă chiar atunci descoperă o cicatrice pe corpul ei și realizează că e fiica sa, născută dintr-o uniune interrasială nerecunoscută. 

Probabil că ce am istorisit aici sună chiar mai confuz decât se vede pe ecran. Cert e că Within our Gates anticipează cu câteva decenii bune un moment reflexiv al Hollywood-ului când, mai ales prin western (dar nu numai), narațiunile triumfaliste despre omul alb se vor mai tempera un pic. Tot cert e și că filmele lui Micheaux conțin o doză de „wtf?” mai mare decât se obișnuiește în industria mainstream. Lucrul ăsta nu va face decât să se amplifice. În 1925, Micheaux realizează unul dintre filmele sale cele mai populare, Body and Soul, cu celebrul cântăreț de culoare Paul Robeson în rolul unor gemeni identici (un condamnat deghizat ca pastor mincinos și uzurpator și un savant timid și cu inimă bună) care stârnesc confuzie printre personaje și, cu siguranță, și printre spectatori (nu se menționează nimic despre identitatea celor doi, trebuie să descâlcim ițele pe cont propriu). Cât despre deja menționatul The Girl from Chicago, disponibil într-o copie sub-mediocră pe YouTube, el ne abandonează unei intrigi care include oameni ai serviciilor (un iscusit anchetator pe nume Alonzo White), drame de cabaret și solidaritate comunitară. Trecerea anilor nu l-a făcut pe Micheaux să atingă confortul unui cineast-industriaș; din contră, l-a obligat să facă filme cu bugete și mai mici, sacrificând și mai mult în numele unei practici suverane, care să își mențină vena romanescă.

J. Hoberman scrie că „filmele lui Micheaux s-au născut dintr-o hotărâre atât de puternică, dintr-o determinare atât de categorică de a le face să spună o poveste cu orice preț, încât ele deschid, atât prin formă, cât și prin conținut, o prăpastie între intenție și actualizarea ei pe ecran aproape fără precedent în istoria filmului. Narațiunile lor complicate se bazau pe două sau trei decoruri remodelate (de obicei, casele prietenilor), iar scene întregi, adesea violente, erau filmate într-o singură dublă.” A fost nevoie ca întregul sistem de a gândi și a face cinemaul să capete mai multă suplețe, ca însăși posibilitatea de a refuza norma industriei să devină acceptabilă, pentru ca Micheaux să se transforme dintr-un marginalizat într-o potențială figură tutelară. 

Căci regizorul, trebuie spus, nu a fost străin nici de controverse politice: a fost el însuși acuzat de rasism, pe motiv că personajele principale din filmele lui ar avea o nuanță mai deschisă a pielii față de restul cast-ului, apoi, scăpătat după trecerea înspre filmul sonor, a ajuns să facă filme sărace cu banii producătorilor albi. Cât despre critica virulentă a populației albe din Within our Gates, ea nu a exclus niciodată, ulterior, un tratament la fel de intransigent al propriei comunități, până în punctul în care și-a alienat și publicul-țintă al acestor așa-numite „race pictures”. Oricum ar fi, Micheaux trebuie redescoperit dincolo de aceste filme, cu grosul producției sale care ne e încă necunoscută: ca pionier al prezenței oamenilor de culoare pe ecran, dar și ca artizan al unor povești care, prin toate volutele imprevizibile pe care și le autorizau, au împins limitele inteligibilului până la explozie și au făcut din cinema un mediu mai liber.