Primele minute din Happy End, noul film al lui Michael Haneke, sunt un colaj de clipuri de Snapchat în care vedem de la distanță o femeie. Își execută ritualul zilnic de igienă sau se plimbă prin casă anemic, în timp ce imaginea ei e dublată de comentarii foarte cinice și personale ale fiicei, care o filmează. Fiica recunoaște nonșalant că o tranchilizează pe mamă cu antidepresive, pe care i le aplică simultan și hamsterului său. Această confesiune online devine un pattern pentru micuța Eve, care e nevoită să se mute cu tatăl său și noua lui familie după ce mama e spitalizată. În noua familie Laurent, intruziunea tehnologiei e un peeping tom al zilelor noastre: cadre cu camere de supraveghere, monitoarele computerelor, filmări cu telefonul. În noua familie Laurent, nu numai device-urile înregistrează secretele membrilor familiei, ci și oamenii se pândesc între ei. Totul e o farsă care developează eternele problemele ale burgheziei prin filtrul sarcastic al tehnologiei.

Anne Laurent, o afaceristă posesivă (Isabelle Huppert), fratele său, Thomas (Mathieu Kassovitz), soția și copilul lui locuiesc într-un conac dintr-un oraș la malul mării (un fel de palais de Calais), în care se perindă toată familia extinsă; există până și o scară impunătoare care dă spre un turn simbolic, unde sălășluiește neobositul și cinicul patriarh al familiei, Georges Laurent (Jean-Louis Trintignant), tot mai debil și mai absent. Lipsa de comunicare dintre ei e evidentă - asta și pentru că fiecare are câte o problemă patologică pe care trebuie să și-o rezolve singur: un cocon extraconjugal cu o violonistă, o sociopatie precoce și niște înclinații suicidale.

Altfel, dincolo de manipularea umană a dispozitivelor (cum ar fi monitorul unui laptop), aceste imagini nu mai reprezintă o perspectivă umană (și, deci, alterată de percepția subiectivă a cuiva), ci sunt niște radiografii ale persoanelor sau situațiilor. De aceea, chiar și atunci când nu folosesc footage-uri cu telefonul, cadrele filmate de directorul de imagine Christian Berger ilustrează o viață aseptică, dezumanizată și rece. Cele mai multe imagini sunt statice, conduse după un decupaj clasic, sugerând o lipsă de intervenție și/sau de emoție față de personaje. Până și ordinea secvențelor pare să fie ușor aleatorie, deși se desfășoară după o logică liniară: e ca și cum un spectator obișnuit ar zapa printr-o mulțime de canale TV, schimbându-le când își mai aduce aminte de viețile celorlalte personaje.

În jurul capsulei în care trăiește familia Laurent, viața e compusă din minorități care se confruntă cu altfel de probleme: servitorii lor marocani, africanii de pe stradă, angajații de pe șantier etc. În acest context, întâlnirile dintre clase nu numai că sunt stânjenitoare și bizare, dar au și un umor atât de sec, încât devine slapstick comedy. De exemplu, într-o ieșire citadină în scaunul său cu rotile, Georges Laurent oprește un grup de africani pe stradă și încearcă să le vândă un ceas în schimbul a ceva. Haneke urmărește asta de peste drum, în manieră observațională, fără a oferi vreo pistă sonoră. Un bărbat alb vede toată scena și încearcă să medieze situația, înțelegându-i mai curând poziția burghezului. Similar, într-un cadru secvență, octogenarul încearcă să convingă un frizer fricos să-i cumpere un pistol și să-l ajute să se sinucidă.

In extenso, tot acest palat contemporan în care trăiesc protagoniștii nu reprezintă  numai o clasă socială, ci și o întreagă societate care încearcă să se delimiteze de problema imigranților. În același timp, Haneke identifică și sursa lipsei de empatie: tehnologia care ne ține captivi într-o stare de letargie și inacțiune, ca un tranchilizant. Însă asta nu prea face ca filmul lui Haneke să se ridice la nivelul precedentelor sale lungmetraje: satira tehnologică Benny’s Video (1992), delirul burghez din Caché (2005) sau problema imigrației din Code inconnu (2000), pe care încearcă să le și citeze în Happy End. Mai mult, povestea patriarhului debil pare un fals sequel la drama bătrânului interpretat de Trintignant în Amour (2012), unde fiica era jucată tot de Isabelle Huppert.

Chiar dacă noul film al lui Haneke e foarte auto-referențial, el nu spune nimic nou despre lumea ermetică și rece a burghezilor (și nici nu o nuanțează estetic), ci doar confirmă eterne stereotipii. Pentru un cineast ca Michael Haneke, o astfel de previzibilitate e un act de imprevizibilitate în sine, dar lucrurile nu funcționează mai departe de atât.

Happy End rulează în cinematografe începând cu 12 ianuarie.