Hamnet este inspirat din viața lui William Shakespeare, dar numele „Shakespeare” nu apare deloc de-a lungul romanului. De fapt, figurează doar în secțiunile finale, „Nota autoarei” și „Mulțumiri”, în care Maggie O’Farell indică bibliografia folosită.
În rest, autoarea recurge la perifraze de genul „meditatorul de latină”. Este, desigur, o alegere nu doar literară, ci și ideologică. Hamnet face parte dintr-o serie de scrieri ficționale și nonficționale, bogat ilustrată în ultimele două decenii, care-și propune să recupereze acele vieți de multe ori anonime, de cele mai multe ori lipsite de o voce proprie păstrată ca atare, consumate în preajma Marilor Bărbați scriitori: soții, mame, iubite, fiice, prietene fără a căror contribuție, nu neapărat literară (căci posibilitatea de a scrie literatură le-a fost reprimată mult timp femeilor), acele Mari Opere poate că n-ar fi fost scrise sau ar fi arătat diferit. Acum 50 de ani, o biografie tipică a lui Charles Dickens își putea permite să aibă ca unic reper valoric perspectiva Marelui Bărbat. În momentul de față, o biografie tipică a lui Dickens introduce ca personaje cu drepturi egale femeile din viața scriitorului, începând cu soția pe care a tratat-o mizerabil.
Hamnet este, așadar, o astfel de scriere. Soția lui Shakespeare și cei trei copii ai lor apar în prim-plan. Expoziția subiectului apare într-o scurtă notă biografică plasată în deschiderea romanului:
„În anii 1580, un cuplu care locuia pe Henley Street, în Stratford, a avut trei copii: Susanna, apoi Hamnet și Judith, care erau gemeni.
Băiatul, Hamnet, a murit în 1596, la vârsta de unsprezece ani.
După vreo patru ani, tatăl a scris o piesă de teatru intitulată Hamlet.”
În cea mai mare parte a cărții, Shakespeare este privat nu doar de nume, ci și de ocupația care l-a impus în memoria omenirii. Îl vedem în calitate de fiu abuzat de către un tată violent, îl vedem meditând la latină copiii unei familii pentru a șterge datoriile create de nesăbuința tatălui, îl vedem ca tânăr îndrăgostit, în vedem implicat în afacerea cu mânuși a familiei, îl vedem în calitate de soț și de tată. Dar, până către sfârșit, nu îl vedem scriind sau vorbind despre scrisul său. De fapt, Shakespeare este multă vreme în Hamnet un personaj de rangul al doilea. Adevărata protagonistă este soția lui, Anne Hathaway, pe care autoarea preferă să o numească – nu fără o bază documentară – Agnes.
Desigur, Maggie O’Farell nu e prima care să scrie despre Agnes. Problema principală care o privește pe aceasta este că se știu foarte puține date concrete. Se cunoaște că avea cu opt ani mai mult decât Shakespeare și că acesta, care a murit înaintea ei, i-a lăsat prin testament „al doilea cel mai bun pat” („second best bed”). Dar nu mult mai mult de atât. Puținătatea datelor a făcut ca de-a lungul timpului personajul lui Agnes să fie interpretat în fel și chip. În trecut ea a fost văzută adesea ca o cotoroanță bătrână cu care dramaturgul se căsătorise pentru a plăti o greșeală de tinerețe. Odată cu feminismul, acest profil născut din misoginism a început să fie retușat. (Găsiți mai multe date în acest articol pe care l-am scris pentru Scena9 la împlinirea a 455 de ani de la nașterea lui Shakespeare.)
Maggie O’Farell a ales o variantă revizionistă pentru a completa rebusul numit „soția lui Shakespeare”. În Hamnet, Agnes este un personaj cu calități extraordinare, născute parcă dintr-o imaginație romantică pentru a fi pe măsura geniului literar al lui Shakespeare: ea este o ființă care trăiește în comuniune cu natura, ale cărei secrete le cunoaște până la adâncimi mistice, străbătând pădurile de lângă Stratford-upon-Avon însoțită de un șoim (vânturel) îmblânzit. Ea este vindecătoare, știe tainele ierburilor, se pricepe să citească nu doar în mințile oamenilor, ci și în cețurile viitorului.
Pe scurt, Agnes este o „vrăjitoare”. Arse pe rug secole la rând, vrăjitoarele au fost recuperate de feminism ca icon al feminității alternative, nonconformiste, nesupuse și neînțelese de sistemul patriarhal. Problema cu Hamnet este că acest rol al vrăjitoarei a fost atât de folosit în ultimele decenii încât a suferit o anumită uzură. O uzură care afectează și personajul lui Agnes. În prima parte a romanului, aceasta este cumva prea extraordinară pentru ca această idealizare să nu-i afecteze complexitatea umană.
Din fericire, lucrurile se schimbă fundamental în ultima parte a cărții (ultimele 100 și ceva de pagini). Este partea în care Hamnet devine un roman al doliului: Hamnet moare la 11 ani, iar părinții lui, împreună cu tot restul familiei, trebuie să poarte povara acestei pierderi, care în cele din urmă va fi sublimată în scrierea peste câțiva ani a piesei Hamlet. (Moartea fiului este o temă care apare și în filmul din 2018 al lui Kenneth Branagh All is True; doar că Branagh se oprește – tot într-un frame influențat de feminism – asupra ultimelor zile ale dramaturgului, ajuns la capătul vieții fără ca durerea pierderii lui Hamnet să se fi îmblânzit).
În aceste 100 de pagini care închid Hamnet și îl transformă într-un roman extraordinar, stilul poetic (minunat de expresiv și până atunci) al lui Maggie O’Farell capătă o precizie covârșitoare emoțional, timing-ul narativ devine magnific, iar cititorii și cititoarele au în sfârșit prilejul să-l întâlnească, împreună cu Agnes, pe adevăratul Shakespeare.
Imagine principală: John William Waterhouse, „Gather Ye Rosebuds While Ye May” (1908), detaliu
