În anii din urmă, de fiecare dată când cineva mă roagă s-ascult vreo miorlăială mai recentă ori cine știe ce divuță pop procesată industrial, contraatac cu Nadine Shah. Când alto-ul acela – elastic și hotărât deopotrivă - întâlnește o pereche neprevenită de urechi efectul e instantaneu: cad fălci, se dilatează pupile, omul îngaimă un „Oau!” pierdut.
Prea bună ca să fie faimoasă, vorba lui Jarmusch, Nadine Shah a livrat din 2013 încoace trei albume de studio, extrem de diverse tematic și tehnic, dar bântuite toate de acea incredibilă voce – oricât ai încerca să o „explici”, să o pui în rame raționale și s-o așezi în sertărașe de farmacist, puterea ei refuză să se lase descifrată. Trebuie s-o experimentezi „pe viu” și s-o lași să te izbească: vreo câteva fericite zeci de bucureșteni au avut ocazia asta în toamna lui 2015.
Iar când începi să scotocești și mai adânc, dai de-o onestitate atât de rară în epoca aceasta încât poți avea impresia că ești luat de fraier: dureri familiale sublimate, trecerea ticăloasă a timpului, boli mentale, adicții și suicid - comparațiile cu PJ Harvey și cu „the damned Nick Cave” au venit repede, dar – născută și crescută în Marea Britanie – Nadine Shah are și o grămadă de umor: „Înțeleg de ce mă compară lumea cu PJ Harvey – amândouă sunăm grav, și mai și suntem năsoase”.
Empatia, în diverse forme, e a doua constantă a albumelor acestei cântărețe, dar cu Holiday Destination, apărut spre sfârșitul lui august, Nadine Shah ridică semnificativ miza (sau, dacă vreți, o deplasează dinspre intimitate în piața publică): coperta surprinde o casă făcută zdrenţe de bombardamente, cel mai probabil din Siria (Tunisia, scânteia Primăverii Arabe, Egiptul ori Libia ar putea fi la fel de ușor „destinația” din titlu). O figură plăpândă, un preadolescent în tricou roșu, se ițește în plan îndepărtat, printre dărâmături, iar versul pornește ca un upercut: „Fatalities in the water/Traffic jam by your side/Feed your son, feed your daughter/How you gonna sleep tonight?”.
Turiștii plângându-se că refugiații le-au stricat vacanța sunt ținta, iar ritmul post-punk strâns, motorik, produce revelația: ai de-a face cu un album de protest, gen care părea mort, îngropat și cu parastasele la zi cam de când Bono a-nceput să-și frece coatele cu alde Blair și Bush junior.
Yes Men, la rândul său, face ceea ce a cam refuzat să facă presa mainstream înainte (și după) Brexit, aruncându-se în mijlocul unei comunități britanice care, cel mai probabil, a ales să iasă din Uniunea Europeană pentru că foștii mineri nu prea au cum să devină, tam-nesam, traderi în City sau creatori de aplicații. Clipul seamănă într-o oarecare măsură cu Planeta Petrila, documentarul lui Andrei Dăscălescu, dar încărcătura ideologică și curajul opiniei sunt mult mai apăsate: e ca și cum Robin and The Backstabbers ar cânta despre dezindustrializare sau Subcarpați și-ar abandona sterpele utopii etnobalcanice pentru a se concentra asupra șomajului în rândul tinerilor.
Abraziv-milităroasă este Out of The Way, care duce discuția (și) mai departe, spre xenofobia alimentată de crizele prezentului. Fiică a unui imigrant pakistanez și a unei norvegience, Nadine Shah știe despre ce vorbește când îi întreabă pe cei care o trimit „acasă” „Where would you have me go, I’m second generation, don’t you know?”. Iar în 2016 femeia face, din nou, ceea ce prea puțină lume are curaj să facă – îl numește, fără menajamente, fascist pe președintele Statelor Unite.
Entuziasmante nu sunt însă, în Holiday Destination, numai curajul și directețea: de admirat e, în primul rând, sound-ul: nimic nu sună a seminar sforăitor şi ipocrit, a „masă rotundă pe teme de actualitate”. Dimpotrivă: albumul pornește în ritm de funk (Place Like This), nu tocmai departe de Michael Jackson, Ordinary pune șoldurile la treabă, iar Relief e bâţâită şi radio-friendly (faptul că exasperant de puţine radiouri se deranjează s-o difuzeze e altă discuţie). Într-o lume întreagă la cap, Evil ar fi fost deja un hit: e cântecul cu cele mai evidente tuşe pop din cariera de până acum a Nadinei, cu tot cu refrenul tăvălit ad nauseam: „All these folk, they think that I’m evil/Like I am the living devil himself/All these folk, they think that I’m evil/Like I’m the living devil”.
Riff-urile grele sunt constant îmblânzite de alămuri şi de pian, iar percuţia abandonează sinuozităţile şi năvăleşte peste tine abia spre final, în excepţionala Mother fighter. Jolly Sailor încheie socotelile lent şi tandru, povestind fără fasoane despre o beţie cruntă şi despre karaoke, la ora la care barmanul a şters toate mesele şi s–a apucat să ridice scaunele, nemaiştiind cum să te dea afară. Cântecul e pe nesimţite (şi şmechereşte) confiscat de sintetizator, până când te trezeşti repetând, beat la rându-ţi, alături de acea minunată, pătrunzătoare şi – în cele din urmă - atât de convingătoare voce: „Toast/To the battles lost/The strain, the cost/The state of us”. Halul în care-am ajuns n-a sunat de mult atât de bine.
