Grand Tour al portughezului Miguel Gomes imaginează un periplu fantasmagoric, muzical, imanent prin toată Asia de Sud-Est, în căutarea cine știe cărei năluci. Filmul rulează săptămâna aceasta în cadrul Les Films de Cannes à Bucarest.

În 1982, marele cineast portughez Paulo Rocha regizează A Ilha dos Amores/Insula iubirilor, un film ca o icoană, ca o stampă orientală, ca o procesiune de oameni tot mai zombificați. Urmărește acolo, în cadre-tablou, parcursul lui Wenceslau de Moraes, diplomat portughez de secol XIX auto-exilat în Macao și apoi în Japonia, unde ajunge să se ocupe cu scrisul și cu doliul însingurat, apropiindu-se în fiecare zi tot mai mult de cimitir. Patruzeci de ani mai târziu, Gomes organizează o nouă odisee portugheză către Țara Soarelui Răsare și dincolo de ea. La fel de absurdă și, într-un fel, de tragică; lucru crucial, la fel de învăluită în haos, de supusă unor capricii pe care nici autorii lor nu le înțeleg până la capăt. Grand Tour, periplu maximalist printr-un continent și o istorie (a lumii și a cinemaului), este, îmi vine să zic, un film al anilor ‘80. Aparține acelei epoci idealiste a travelogue-ului și a aventurii încă posibile, a deschiderii juste față de depărtări apărută în urma războaielor de independență, epocă a cărei rațiune de a fi a apus odată cu globalizarea extremă, cu satelitul și roaming-ul. 

Gomes știe că e un creator al zilei de ieri. Filmografia sa e o topitorie de referințe, un omagiu permanent adus cinematecii. În același timp – aici e schepsisul –, Gomes vine „după”. Și chiar de două ori: după primii creatori care au venit după – Marker, Wenders, globetrotteri preocupați de etica reprezentării celuilalt, de fluxurile tot mai nebune ale imaginii în mișcare pe întreg mapamondul, de satul global (ca să preiau o expresie la modă în epocă). Ca atare, mai puțin arondat nevoii să repare o injustiție istorică (povara „cinefiului” Wenders), poate bricola mai liber și mai fantast cu un întreg trecut al cinematografului, prelucrând zglobiu tot soiul de surse mai mult sau mai puțin datate. Nu neapărat politic – deși acțiunea principală a filmului se petrece în miezul unei Asii anglo-franco-portughezificate, acum mai bine de o sută de ani, filmul discută doar tangențial colonialismul –, Grand Tour e în primul rând un joc epicurean cu puterile cinemaului. Gomes excelează mai ales ca artizan al unor plăceri formale, invitații adresate unui public perspicace, dornic să îl urmeze în gândirea sa flamboaiantă.

Povestea are în centrul ei un cuplu pierdut prin măruntaiele Asiei și e spusă de două ori: o dată pentru el (Gonçalo Waddington), care vrea să își facă pierdută urma chiar înaintea căsătoriei; o dată pentru ea (Crista Alafaite, colaboratoare uzuală a lui Gomes), care nu poate accepta o asemenea lașitate. Între cele două versiuni, Gomes instituie ocheade, rime, jocuri de ecou. Pentru oricine vede în cinema un mecanism cu sertărașe, intrări secrete, pasaje ascunse, Grand Tour se prea poate să fie filmul anului. Gomes e generos cu truvaiurile și surprizele, iar filmul îi seamănă: e proteiform, cultivat, rod al unei singularități (așa cum sunt toate marile filme portugheze). El nu se mulțumește să recreeze „realist” trecutul – ci alătură scurtelor momente de imersiune în mișuneala unei epoci trecute un amplu canevas de imagini documentare culese în prealabil, care transformă filmul într-un veritabil jurnal de călătorie la prezent. Imagini color, peliculă, diverse texturi compun această odisee care se experimentează mai ales la nivel senzorial, ca o glosă despre posibilitățile mediului audiovizual, într-o bruiere a temporalităților. Relativizând importanța narațiunii, filmul face din cinema o chestie liberă, etern modulabilă.

Rocha, în A Ilha dos Amores, ne purta dinspre o panoramă cu metropola japoneză hi-tech înspre paravanele unei chilii tradiționale de secol XIX, aruncate la capătul lumii. Portugalia, imperiu în declin, încă mai comunica cu lumea întreagă, iar protagonistul filmului visa să meargă până unde să nu mai poată fi ajuns. Din această cultură savantă, cocoșată de istoria națională, se trage și Gomes. Între neoanele lumii de azi și studioul reconstituirilor de ieri, cineastul încearcă ceva similar, mânat nu atât de o intensitate elegiacă, cât de o privire săltăreață, care face din lume un spectacol, iar din spectacol, o beatitudine. Mai aproape de Josef von Sternberg decât de India Song al lui Duras, filmul e formidabil în secvențele de platou: vezi scena cu un tren-deraiat-în-junglă, acest Mandalay Express care reaprinde scânteia unei vene orientaliste – mister și dezorientare – în cinema. Amestecul de formate e deopotrivă straniu și neașteptat de izbutit: între panseurile unui dezabuzat occidental despre decăderea civilizației vestice, rostite în mijlocul unei păduri de bambus, și fojgăiala actuală a peisajului, Grand Tour elaborează o ficțiune minimală – adevărata lui temă fiind capacitatea filmului de a înmagazina timpul, trecerea, și de a plăsmui lumi noi dintr-o gramatică minimală (voce din off + montaj).

Forța filmului vine din acest nimic – nicio strategie prealabilă, niciun efect prea special – care înflorește într-o formă reflexivă. Abia vedem primele imagini – o roată de carusel, apoi un spectacol din teatrul de umbre chinezesc tradițional – și deja suntem parcă obligați să trasăm paralele între poveste și natura mai generală a artei. Ca orice bun cineast portughez, Gomes joacă cu toată istoria artei pe masă. Pe de altă parte, tot din acel nimic vine și limita filmului: proiectul e mai curând frivol – o formă care se mistuie de una singură. Toate sforțările lui Gomes vor, parcă, să disimuleze o anumită lipsă de substanță. Acesta a și vorbit, într-un interviu acordat revistei românești Films in Frame, despre refuzul planificării (filmul a fost afectat de Covid), despre film ca rezultat al unui proces fluid, la antipozi față de storyboard. Această libertate, în principiu salutară, nu e întotdeauna productivă aici. Principiile estetice ale filmului dau la iveală o anume disperare, o construcție însăilată, salvată in extremis, la montaj – o înfloritură din condei. Există, în Grand Tour, clipe de mare frumusețe, dar privirea rămâne, la bine și la greu, una pop, de turist. După modestul The Tsugua Diaries (2021), un film turnat în plină pandemie, Gomes revine pe terenuri ficționale mai familiare, în aceeași măsură în care se arată în continuare paralizat de frica de vid.