Avem un fel de datorie cinefilă față de maestrul Paul Schrader, a cărui activitate susținută nu poate decât să ne bucure. Dar Master Gardener, despre un horticultor cu trecut tenebros, e ca o grădină în care nu mai crește nimic: totul e împăiat, ascuns sub sticlă.

Trilogia „Man in a Room” a lui Paul Schrader, începută promițător cu First Reformed (2017) și continuată îndoielnic cu The Card Counter (2021), a devenit o suită de bis-uri tot mai răsuflate, la care asistăm numai din jenă față de un artist demult îndrăgit. Într-adevăr, de câte ori să mai îndurăm povestea misticoidă a sufletului singuratic, tulburat de traume reprimate, care decide să înfăptuiască binele cu forța, astfel dezlănțuind iadul? Când îl vedem pe acest grădinar taciturn (Joel Edgerton) cum dă la iveală un corp brăzdat de tatuaje cu „White Supremacy” și svastici, înțelegem că spiritul lui Travis Bickle, acel taximetrist șaptezecist cu apucături mesianice, încă nu l-a părăsit pe Schrader – și parcă știm deja ce urmează.

Personajul jucat atunci de Robert De Niro e limita de nedepășit a scenaristului Schrader. Personajele mai recente scriu în jurnalul lor de sihăstrie și nu zâmbesc niciodată. Schrader a văzut cândva Jurnalul unui preot de țară (1951), capodopera inegalabilului Robert Bresson, și nimic nu a mai fost la fel. Apoi i-a diluat lecția ascetică într-un joc actoricesc „sever, dar dur” care, chipurile, trece drept „bressonism”. De fapt, e vorba de niște ingrediente, niște semne codificate ca artă înaltă: conștient de publicul său țintă, unul care se trigger-uiește când aude cuvântul „dedramatizare”, Schrader s-a simțit liber, în ultimii ani, să „schraderizeze” după pofta inimii – adică să ne ofere, film după film, propria lui citare, într-un gest atât de autoreferențial încât devine parodic.

Ce deranjează? Emfaza, în primul rând. Master Gardener are meteahna filmelor de scenariști: se emoționează la propriile replici. Sigur, Schrader nu e Martin McDonagh, al cărui unic interes e plăcerea de a-și vedea dialogul bombastic rostogolit în gura unor actori cunoscuți. Filmul său lucrează mai subtil: el afișează o falsă modestie – aceea a vorbelor puține – care transformă dialogul într-un fel de lumină, de sens. Cuvintele apar doar ca să dea gaură în cer.

Există o seriozitate a filmului – ba chiar o fetișizare a acestei seriozități – care merge în răspăr cu pretenția sa de cronică relevantă pentru ziua de azi. Personajul adolescentei (Quintessa Swindell) de care se îndrăgostește grădinarul – o „fată cu probleme”, care s-a lăsat de școală... – e cu atât mai „problematic” cu cât se dovedește fără cusur: glumeață, luminoasă, fără vreo urmă de rebeliune. Înțelegerea filmului asupra „tineretului” e la fel de rudimentară – fata poartă un tricou cu „Good Vibes Only” – ca a acestui bărbat care vrea să o convingă să lase drogurile, deși singura aluzie reală la viciu, la risc, la margine vine din scenariul lui Schrader. De parcă filmul ar fi auzit că „sunt probleme” de la știri, dar nu le-a întâlnit niciodată față în față. Ce primim, altfel spus, e o poveste lenevoasă, care își ascunde partea de umbră – dracii și fascismul obligatoriu – în mici flashback-uri închise ermetic. Lipsește provocarea, senzația că totul ar putea s-o ia razna, cărora Schrader le preferă un mic vals de final, pe prispa casei.

Această dulcegărie are de ce să surprindă, venind de la un dur ca Schrader. Pe de altă parte, în comparație cu voluptatea de tătuc care dă lecții de morală puștilor din cartier – o voluptate deopotrivă denunțată și celebrată –, ea este oarecum preferabilă. Mă gândesc mai cu seamă la secvența de CGI cu cei doi mergând noaptea cu mașina, atunci când drumul prinde să se îmbrace de o puzderie de flori multicolore. E o imagine atât de kitsch și de naivă încât, paradoxal, nimerește just o vârstă a imaginii de care filmul – cu îmbățoșarea sa macho – s-a ferit până atunci cu înverșunare.

Master Gardener rămâne un film greoi și excesiv de controlat. Romantismul său e abisal, iar dramele sale, aproape teoretice. Un film refăcut decenii la rând poate funcționa atâta vreme cât rămâne deschis, permeabil, dornic să interacționeze cu timpurile lui dincolo de suprafață. Omul din camera lui Schrader a tras toate obloanele ce dădeau înspre exterior și visează cu ochii deschiși  la un trecut al marilor maeștri care, de bună seamă, nu se mai întoarce niciodată. Iar ăsta, privind rezultatul unei arte la limita epigonismului, nu e neapărat un lucru rău.

Master Gardener rulează în cinematografe începând cu 8 septembrie.