Goldfrapp e, probabil, cea mai oportunistă dintre trupele electro care au fermentat în anii ’90 (mai toată lumea a auzit-o pentru prima dată pe Alison Goldfrapp în epocalul Maxinquaye, al lui Tricky), iar lucrul ăsta a și ajutat-o să treacă în siguranță în noul mileniu: Weimar chic și trip-hop în Felt Mountain (2000), disco destrăbălat pe toată durata lui Supernature (2006), folk feciorelnic pe pajiște în Seventh Tree (2008).

A doua jumătate a acestui deceniu îi găsește, deci, dând spargerea la camionul de synth-pop optzecist și, cam pentru prima dată în carieră, mai degrabă călărind tendințele decât subminându-le: până la urmă, după aproape 20 de ani nu poți pretinde ca fiecare album să fie o întorsătură stilistică pe care nimeni să n-o fi așteptat. 

Silver Eye e mai degrabă un soi de best of destins și detașat – pentru început, basul pulsatil domină (Anymore, Systemagic), te strecori pe neașteptate în sincopele electropop/camp de-acum aproximativ 10 ani (Become The One n-ar fi nelalocul ei în oricare dintre albumele The Knife), iar turația se reduce seducător în partea a doua (Faux Suede Drifter, Moon in your mouth).

Ca de obicei, producția e elegantă ca un costum englezesc la comandă. Ca de obicei, vocea de soprană sictirită a doamnei Alison e cea care te ghidează: poate că e mai puțin surprinzătoare ca altădată, poate că nu mai jonglează la fel de jucăuș cu octavele, dar tot hipnotizantă rămâne. 

Silver Eye e, deci, rezumatul eforturilor de până acum, unul extrem de zgârcit cu indiciile despre ceea ce ar putea să urmeze (Ocean, track-ul final, miroase olecuță a industrial și techno – despre el, un pic mai încolo), dar cât se poate de generos în cazul în care-ai înfundat căștile pe urechi și i te-ai abandonat.

Abia atunci, doar, suprafețele intens lustruite încep să dezvăluie mici crăpături, semnele unui romantism de modă veche: Moon in your mouth, de pildă, îți ia ochii cu un sintetizator de plastic și cu percuție programată (estimp, în minte începe să-ți ruleze un clip în care lumea poartă sacouri largi cu umeri falși), dar clapele se-afundă și își dau târcoale, iar vocea – acea voce! – fentează nițel sintaxa, spre sfârșitul refrenului, de parcă s-ar teme să recunoască: “I’m a-live/I feel the blood, seeing-stars-in-your-eyes/There is and endless chill, that’s the/Lo-o-o-ve”.

Așijderea în Zodiac Black, construită pe contrastul dintre ambiguitatea repetitivă și obsedantă à la Kate Bush – “Home is in the water/Where I'm in the water/Buried in the water” – și speranța că o fi, totuși, o luminiță la capătul tunelului: “Just a little light flickering/Out on the horizon/Just a little light there/What do I…” - întrebarea e lăsată în suspensie, ritmul o cotește fără avertisment, instrumentația minimalistă înflorește, însă numai pentru câteva prețioase secunde. Concluzia nu te lasă cu mult mai lămurit (“If there’s magic in the water/If there’s magic in the water/I have found you”).

Ambiguitatea, frânturile de gânduri și fluxul conștiinței se-ngrămădesc în excepționalul Ocean, taman la capătul albumului: sună de parcă Depeche Mode ar fi fost remixați de Arca sau de FKA twigs, dă pe-afară de furie (“People collector/I’m on the move/For you”) și iese în mod categoric din rând, rupe impresia de best of pe care ziceam că o lasă, până în acest punct, Silver Eye. Într-un album fără hituri, fără vreun track care să-ți sară instantaneu în ureche și să le tragă pe celelalte după el, Ocean e semnul că – deși nu prea ai de ce să faci mofturi – erai îndreptățit să te aștepți la un pic mai mult.

Foto: Crop copertă album „Silver Eye”