Ultima vară în oraş a apărut în 1973 și, potrivit notei introductive care deschide traducerea de față, s-a transformat într-un roman-cult, într-o raritate vânată în anticariate. Reeditat în 2016 de editura Bompiani, el se pregătește să înceapă o nouă existență internațională. În ultimul timp a fost tradus în mai multe țări, iar în toamnă o ediție în engleză va apărea la editura americană Farrar, Straus and Giroux.
Romanul lui Gianfranco Calligarich descrie o poveste de dragoste eșuată în Roma la sfârșitul anilor ʼ60. Un tânăr boem și alcoolic, care trăiește din diverse slujbe pasagere (corespondent la o mică revistă literară, dactilograf la „Corriere dello Sport”), se îndrăgostește de o tânără studentă la arhitectură care se învârte prin cercurile înalte și snoabe din Roma. Neputând să-i asigure stabilitatea pe care femeia o dorește, în cele din urmă o pierde.
Ultima vară în oraş a fost comparat cu Marele Gatsby, romanul lui F. Scott Fitzgerald. Le apropie și stilul melancolic, și subiectul (poveste de dragoste având ca fundal lumea glamouroasă și rece a celor bogați), și tema (pierderea sensului individual într-o societate mercantilă). O comparație la fel de potrivită ar fi cu Fiesta lui Ernest Hemingway. Publicat în 1926, Fiesta înfățișa viața de după Primul Război Mondial, o petrecere continuă care încerca să ascundă stângaci sub excesele alcoolice rănile adânci lăsate de război. Doar că în Fiesta traumele aparțineau foștilor combatanți (pe Jake Barnes al lui Hemingway conflagrația îl lăsase impotent), pe când Ultima vară în oraş vorbește despre traumele descendenților (nu Leo Gazzarra, protagonistul lui Gianfranco Calligarich, ci tatăl său ieșise din iadul războiului). Dar efectele sunt aceleași. De aici și mottoul romanului, împrumutat de la psihanalistul Sándor Ferenczi: „Prima mare catastrofă care s‑a abătut asupra ființelor vii n‑a fost potopul, ci retragerea apelor”.
Ultima vară în oraș
Așadar, Ultima vară în oraş este în bună parte un roman-omagiu adus literaturii interbelice a „generației pierdute”, dar nu numai. Mica bibliotecă portabilă a lui Leo, formată din volume care supraviețuiesc tuturor mutărilor lui dintr-un loc în altul, oferă o listă a cărților filtrate de Gianfranco Calligarich în romanul său:
„Erau acolo vechiul exemplar din Ulise în colecția «Medusa», Moby Dick al lui Pavese1, Conrad și ediția de buzunar din Marele Gatsby, îngălbenită, dar cu foile încă prinse, apoi am mai luat Martin Eden, pe Nabokov, pe bătrânul Hem, poeziile lui Eliot și ale lui Thomas, Doamna Bovary, Lumea de ieri, Chandler, Cvartetul din Alexandria al lui Durrell, Shakespeare și Cehov.”
Dincolo însă de aceste ecouri livrești, Ultima vară în oraş este un roman bine ancorat în realitatea lui, începând cu realitatea claselor sociale. Deși Leo se plimbă dintr-un mediu în altul, trecând parcă fără efort din lumea artiștilor săraci și boemi în cea a aristocrației scăpătate și a burgheziei prospere, zidurile dintre clase rămân cât se poate de vizibile, în pofida familiarităților pasagere:
„Biroul în care lucram [...] era o încăpere cu mobilierul tapițat cu damasc roșu dintr‑o vilă în stil neorenascentist umbertin, plasată imediat după malul întărit al Tibrului. Proprietarul ei era contele Giovanni Rubino di Sant’Elia, un bărbat distins, în vârstă de cincizeci de ani, dezinvolt și ușor afectat în comportament. Inițial era distant, venea la mine aproape numai ca să deschidă ușa cu geamuri ce dădea spre grădină și să mă lase să respir mireasma arbuștilor lui de liliac, dar apoi a ajuns să șadă tot mai des în fotoliul din fața mesei mele de lucru și să întrețină conversații a căror familiaritate sporea odată cu dezvăluirea situației lui financiare reale. Când mi‑a zis că e complet ruinat, am hotărât să ne tutuim.”
Nu vom găsi în Ultima vară în oraş o Romă turistică, deși câteva hotspot-uri (Piazza Navona, Piazza di Spagna) sunt amintite în trecere. Calligarich descrie mai curând o Romă spectrală, golită parcă de turiști (deși sunt amintiți și ei, cu indiferență, în câteva rânduri), o Romă a plimbărilor crepusculare sau nocturne, a interioarelor și spațiilor în care outsider-ii nu au acces. Un oraș intim și fluctuant, familiar și rece (sau prea fierbinte, sau prea ploios), văzut prin ochii unui navigator urban care a rătăcit drumul spre casă.
Imagine principală de Jill Mackie, via Pixabay
