Pe 23 august, un duo bucureștean mai underground decât metroul urca un album întreg pe YouTube la mai puțin de o zi de la „lansare” (dacă o fi fost vreuna cât de cât tradițională, cântare+autografe+adrenalină, antren, tinerețe, eu n-am habar). Cele mai multe piese erau de găsit, tot la liber, și pe Bandcamp. Mult nu mai e și se fac patru luni de la aceste acte gratuite, iar despre Febra n-a aflat prea multă lume: 135 de followers pe Facebook. Întru totul explicabil, de vreme ce e vorba de cel mai bun album românesc al anului.
Cu siguranță, însă, știe de el cine trebuie, căci toboșarul Alex Ghiță a trecut deja printr-o grămadă de trupe - pe Traum i-am găsit entuziasmanți de-a dreptul -, iar producătorul Marius Costache a lucrat, între alții, cu E.M.I.L., Coma și cu mult prea degrabă defuncta The MOOod.
Furt prietenesc e un album ca un OZN prăbușit în deșert: o ciudățenie prea evoluată ca să poată stârni curiozitatea puținelor forme de viață din preajmă. Muzică electronică a timpului/timpurilor sale, un soi de dark ambient minimalist, dar nicidecum minor, trip-hop actualizat, ba chiar și niște drone sau industrial, toate ținute laolaltă de synth-uri grave și dense, dintr-acelea care pun la grea încercare orice subwoofer care-și merită numele.
În varianta sa completă, Furt prietenesc durează aproape o oră și jumătate și nu e deloc interesat să mângâie onor publicul în sensul blănii. Unele titluri (Minerva la maxim, Mărturie curajoasă sau Eroare plăcută) or părea ele miștocar-sictirite, dar tonul dominant e angoasant și aspru, nu pupă nimeni vreun „drop” propriu-zis (momentul foarte clar marcat în care piesa începe să „urce”) și nici măcar de o singură voce nu te poți agăța.
Ai de-a face cu un album foarte potrivit Bucureștiului în care a fost făcut – agitat și înghesuit, obligându-te să fii atent în toate părțile și să pășești cu grijă. Încercați-l (în căști, firește) la viitoarea manifestație din Piața Victoriei sau de pe traseul Lascăr Catargiu-Bulevardul Magheru-Piața Constituției (ceea ce nu înseamnă, desigur, că nu merge la fel de bine la șase-șapte dimineața, când tu, gingaș Bambi-pe-Gheață, te întorci de la club acasă, iar tramvaiele și troleele se umplu de oameni plătiți prost pentru munci grele).
Minimalismul Furtului prietenesc e manifest în structura majorității bucăților: synth-uri și tobe, după cum spuneam, dar încăpățânarea și meșteșugul cu care ele sunt manipulate au ambiții mult mai înalte. În plus, nu e nicidecum vorba doar de repetarea monomaniacă a câtorva beat-uri sigure (una dintre piese chiar are titlul Monomania), ci de un dozaj extrem de atent și care cere un ascultător asemenea: schimbarea de tempo sau de stare, atunci când vine, e firească și aproape imperceptibilă, în strânsă legătură cu secvențele care au precedat-o și nu în opoziție cu ele. Ceea ce e cu adevărat surprinzător în sens pozitiv în acest album e lipsa totală de complexe față de (și sincronizarea perfectă cu) mijloacele câtorva dintre cei mai interesanți DJ/producători ai momentului. Mă gândesc, între alții, la Arca și la Forest Swords, dar – în cazul în care pedala ar fi apăsată numai olecuță mai zdravăn – nici Blanck Mass sau Daniel Lopatin n-ar fi tocmai departe. Dacă vreți o comparație la îndemână, e ca și cum o bună parte din scriitorimea română cu ambiții de Nobel (și complexe pe măsură) ar juca în aceeași ligă cu Vladimir Sorokin ori cu László Krasznahorkai.
A nu se înțelege că Furt prietenesc e un chin fără oprire, o sumbră cacofonie postindustrială. E, din punctul meu de vedere, în primul rând asta, dar ascultătorul atent găsește destule momente mai relaxate sau aproape tandre, iar extraordinara omogenitate a acestui album impune ca el să fie rumegat pe îndelete și luat ca un întreg: în plus, ca orice ambiental (fie el și dark) răsărit, fiecare face cu dânsul ce poftește – cei obișnuiți cu electronicalele hard ar putea să-l considere chiar accesibil.
În orice caz, ethosul punk (nici o surpriză în faptul că Alex Ghiță și Marius Costache sunt foarte buni cunoscători/practicieni ai metalelor de diverse feluri) e ceea ce animă, de fapt, Furt prietenesc. Și e, într-o mare măsură, un foarte necesar răspuns oferit acelor artiști care se plâng c-ar „rezista prin cultură” (adicătelea ar face muzică pe bune), dar care adaugă imediat că muzica pe bune nu plătește chiria: cine vă oprește să le faceți pe amândouă? Tot ascultând albumul ăsta aproape pretutindeni, de vreo patru luni încoace, titlul s-a scris singur: Game over!
