Creator de spectacole complexe, cu scenarii și arhitecturi scenice complicate, regizorul francez Joël Pommerat este şi autorul unei serii de basme reinterpretate. Scufiţa roşie, Pinocchio şi Cenuşăreasa preiau naraţiunile originale şi le reimaginează în lumea contemporană, ba chiar pe o treaptă mai departe, într-un univers atemporal, situat dincolo de actualitate, dar care asimilează problemele cotidianului şi încearcă să le răspundă. Festivalul de Teatru de la Piatra Neamţ, organizat de Teatrul Tineretului şi curatoriat de directoarea acestuia, regizoarea Gianina Cărbunariu, a prezentat Scufiţa Roşie în această ediţie, a 30-a (20 septembrie – 1 octombrie). Spectacolul este la a doua reprezentare în România şi ar mai putea fi invitat de câteva ori pentru că se constituie într-o lecţie despre cum poate fi rescris un basm şi creat un spectacol pentru un public tânăr. Căci una dintre „bolile” teatrului pentru copii şi adolescenţi este aceea de a trata condescendent publicul-ţintă, cu superioritatea adultului care „se coboară” la nivelul copilului. Şi nevoia de revigorare a teatrului pentru publicul tânăr este unul dintre motivele pentru care un regizor de top precum Pommerat s-a apucat să facă astfel de spectacole (celălalt motiv este încercarea de a-i trezi interesul pentru teatru fiicei sale, Agathe).  

 

Ediţia din acest an a Festivalului de Teatru de la Piatra Neamţ are ca temă „Arhivele insecurităţii” ceea ce face din Scufiţa roşie o alegere potrivită, mai ales că spectacolul este un discurs despre frică şi mecanismele ei de funcţionare. Pommerat imaginează un univers eminamente feminin, traversat de frici care se transmit de la părinţi la copii pe linie maternă. Bunica, mama şi fetiţa moştenesc una de la alta o arhivă de temeri („monştri”). Bunica locuieşte „în pădure”, aşa că pare să se fi împăcat, în timp, cu „bestiile”, iar Mama „face” pe monstrul atunci când se joacă acasă, cu fetiţa, arătând că şi ea a învăţat să controleze „pericolul”. La rândul ei, Fetiţa – coborâtă, prin nume, de la statutul de eroină de basm la cel de copil oarecare - trebuie să aibă şi ea o confruntare cu lucrurile de care se teme. 

Cum mintea copilului umple, prin imaginar, naraţiunile schematice, regizorul preferă să sugereze în loc să explice. Prin urmare, spectacolul are multiple chei de lectură, în funcţie de vârsta spectatorului (copil, adolescent, adult), dar şi de bagajul cultural şi de disponibilitatea de a găsi semnificaţii stratificate. De exemplu, din universul feminin lipseşte principiul masculin (nu există un tată sau un bunic), cel învestit, de regulă, cu atributul de a proteja, aşa că cele trei generaţii de femei din poveste trebuie să-şi găsească singure puterea de a depăşi angoasele. Frica lor de creştere, adică de pierderea copilăriei, de maturizare şi îmbătrânire, este un monstru ascuns, mai înspăimântător în imaginaţie (atunci când monstrul este jucat de Mamă, Fetiţa se sperie foarte tare) decât în realitate (Lupul devine un partener de joacă pentru Fetiţă). Actriţa Isabelle Rivoal joacă trei roluri conectate între ele: Mama, Umbra protectoare şi Lupul, Mama fiind cea care transmite frica, dar şi cea care protejează. În momentul salvării din burta lupului, Fetiţa, care iese prima, îşi ajută Bunica (ambele roluri sunt jucate de actriţa Valérie Vinci ), devenind astfel salvatoarea. Omul care a spintecat burta Lupului este doar cel care a creat oportunitatea salvării, de unde şi anonimizarea lui, refuzul unei identităţi. 

 

Pommerat spune, de fapt, o poveste despre femei care îşi caută identitatea, parcurg drumul către sine şi depăşesc diferite blocaje, materializate aici sub forma unor monştri. Asta este prima cheie de lectură a Lupului. Desigur, el este elementul masculin, oarecum agresiv şi dominator (nu îi reuşeşte întotdeauna ipostaza macho, sugerează ironic Pommerat), dar şi expresia vizibilă a fricii, care îşi iţeşte, la propriu, capul din penumbră. Ca maestru al penumbrei, estetică pe care şi-a impus-o de la primul spectacol, Pommerat construieşte un Lup cu cap realist şi corp care doar se ghiceşte în intuneric, fără a fi cu adevărat văzut. Tot Lupul întruchipează bestialitatea, instinctele care scapă raţionalului, eul primitiv. Lupul ilustrează pofta în forma ei primară, ca apetit culinar. Dar dacă spectatorul are disponibilitatea de a citi prin penumbra lui Pommerat, poate descoperi că scena dintre Lupul care a mâncat-o pe Bunica şi Fetiţă are o vibraţie erotică, ca un preludiu în care unul arde de dorinţă şi celălalt e cam timid (frica de sexualitate este una dintre cele mai puternice). 

Pommerat transformă basmele în poveşti de familie. Când rescrie naraţiunea clasică, el găseşte sensuri şi contexte noi, dar dezvoltă şi relaţiile schematice dintre personaje, de multe ori în direcţii imprevizibile. De exemplu, în Scufiţa roşie, Mama este permanent ocupată, ceea ce face ca relația ei cu Fetița să fie una complicată. Nu este o mamă neglijentă, doar că munceşte prea mult, probabil într-o corporație. Mersul ei este ritmic, dinamic, spatele drept, privirea concentrată. Interesant este cum transmite Pommerat atâtea lucruri despre acest personaj, printr-un singur detaliu: pantofii cu toc cui. Mama poartă astfel de pantofi, ale căror tocuri sună ascuţit pe podea. Doar că pantofii ... nu există. Actriţa Isabelle Rivoal merge în vîrfurile picioarelor, în timp ce clinchetul cadenţat al tocurilor răsună din boxe, potrivindu-se perfect cu mişcările personajului. Şi scenografia creată, în mare parte, din variaţii de lumină şi întuneric (light designer Eric Soyer) pune spectatorul în situaţia de a şi-o imagina: o uşă duce la casa invizibilă a bunicii, un sunet înlocuieşte o scenă de groază, reflexia luminii pe podea „generează” o pădure etc. Nu e vorba de scenografii simbolice, ci de manipularea mentalului prin detalii reale (fragmente de decor) sau sugestii vizual-sonore. 

 

Prin existenţa Naratorului, excelentul actor Ludovic Molière, povestea este materializată scenic, iar povestitorul devine parte din ceea ce creează. Simpatiile, antipatiile, ironiile sale sunt vizibile, cum vizibil este și comicul său disconfort - singurul element masculin, lipsit de atribute eroizante. Joël Pommerat face magia accesibilă, o coboară din ireal în cotidian, fără ca prin asta să îi efecteze spectaculozitatea. 

 

Fotografii de Elizabeth Carecchio.

 

Compania Louis Brouillard, Franța

Co-producție Centre Dramatique Régional de Tours, Théâtre Brétigny - Scène conventionnée du Val d' Orge, cu sprijinul Consiliului Regional Haute-Normandie.

Spectacol prezentat cu sprijinul Institutului Francez din România.

 

Text și regie: Joël Pommerat

Scenografie și costume: Marguerite Bordat

Muzică: Grégoire Leymarie, François Leymarie

Lumini: Éric Soyer

Regie tehnică: Thomas Ramon

Traducere: Mihaela Michailov

Cu: Ludovic Molière, Valérie Vinci, Isabelle Rivoal