Filmul despre sport și biopic-ul: două tertipuri cam prăfuite care devin, în mâinile cineastului Bennett Miller, calea către un plonjeu neanunțat în străfundurile psihotice ale Americii. Se lasă cu frison și uimire. Foxcatcher (2014) rulează la Cinema Elvire Popesco pe 21 iulie, în cadrul unui weekend dedicat sportului.

Facem cunoștință cu Mark Schultz în urma triumfului său de la Olimpiada din 1984, când a luat aurul pentru wrestling. E la tribuna unui amfiteatru dintr-o școală de provincie cenușie și arată mândru medalia ochilor goi ai unor copilași cărora acea bucată de metal le spune fix nimic. Miller, aici, e mai mult decât ironic: introducându-l pe Mark în plină situație absurdă, el dezvăluie o tristețe care s-ar putea să ducă dincolo de un simplu gag – să fie, de fapt, existențială, fără scăpare. Venit să își ridice onorariul, dă peste o angajată nedumerită: parcă îl chema Dave? „Dave e fratele meu”, răspunde, deja obișnuit cu întrebarea. Și-apoi, bon joueur obosit: „A luat și el aur.”

Ce se întâmplă aici? Nu e nevoie de mai mult ca să intuim – din priviri, din jenă, din replicile icnite parcă cu timiditate – că ceva nu e OK. Dar e nevoie să privim întregul film pentru a înțelege toată adâncimea acestei constatări. La capătul a peste două ore de lucrătură fină cu distanțele, cu spusul și ne-spusul, arta regizorală a lui Miller va fi pus cap la cap, fără tam-tam, această mică vinietă din viața lui Schultz – nici doi ani acoperiți cu rigoare – care este, de fapt, o mare frescă a Americii bolnave. Un spațiu în care violența și nebunia alcătuiesc un fel de căptușeală nevăzută pentru fiecare imagine; un spațiu cu atât mai paroxistic în culise cu cât imaginile sale „oficiale” se doresc a fi mai corecte. Foxcatcher dezvăluie astfel panoplia grandioasă a traumei, pilotând cu grijă pe acest teren minat care e intimul cu deschidere spre macro-, până ce fiecare nou cadru amenință să cedeze sub încărcătura veninului și a tensiunii – și să deschidă porțile către ireparabil.

Totul începe când Mark acceptă oferta unui necunoscut – pentru el; căci, pentru „lume”, el face parte din celebra „dinastie” du Pont, oamenii care au făcut averi din iradierea și intoxicarea cu medicamente a poporului american. Vede în această șansă o ocazie de a lua aurul la Mondiale și apoi, iarăși, la Jocurile Olimpice din Seoul, în 1988. Vede, mai cu seamă, posibilitatea de a ieși din umbra fratelui său mai mare Dave, care, pe lângă că e la rândul său medaliat, îi mai e și antrenor și, pe deasupra, e un pater familias model. Pentru Mark, care locuiește modest într-un ținut uitat, tratat în film cu mijloace expresioniste – plouă și e aproape întuneric mereu –, descinderea pe moșia lui John du Pont pare să fie ditamai pleașca: va dispune acolo de casa lui, de un centru de antrenament dotat cu tot ce trebuie, de oameni aflați mereu la cheremul său.

„Ce are du Pont de câștigat din asta?”, se întreabă iar și iar afabilul Dave, care în primă fază privește circumspect lucrurile. Aici, Foxcatcher își trădează originile de tragedie arhetipală cântată sub astrele capitalismului. Du Pont este adevăratul protagonist al filmului, cel care pornește spirala de întuneric. Incarnat de un Steve Carrell fenomenal, e un fel de Nosferatu în trening, care își târșâie pașii triști prin fiecare imagine, stingându-i iar și iar chiotul cu un aer de mormânt. Pielea îi e aproape albă și e imposibil să îi dai o vârstă sigură; iar în rarele momente când zâmbește, filmul accede instant către o dimensiune aproape horror. Nu pentru că, în sine, acest trup ar fi din cale-afară de diform – ci pentru că, realizăm, e doar vârful aisbergului, partea vizibilă a acestei vieți chirchite sub boala psihică.

Chestia e că du Pont are nevoie de Mark în aceeași măsură în care Mark are nevoie de du Pont. Adevăratul subiect al lui Foxcatcher e această societate degenerată sub acumularea nebunească de capital, căreia nu i-a rămas decât să își zboare creierii cu o armă, în singurătate. Disperarea celui care încearcă să cumpere prietenia cu banii jos va emoționa întotdeauna; pe mâna lui Miller, ea însă șochează de-a binelea. Această imensă moșie numită „Foxcatcher” devine atunci un teatru obsesional în aer liber, ceva între motelul ținut de Norman Bates în Psycho și o formă crudă a visului american ieșită din nocturnul optzecist. Într-o scenă colosală, venerabila mamă a lui du Pont – care îl batjocorise cu tact și până atunci – este adusă în scaunul cu rotile să asiste la un antrenament. Fiul – care, în ciuda multiplelor medalii, înțelegem că e un aficionado inept care doar se crede mare antrenor – decide să preia atunci conducerea și exemplifică o serie de prize caraghioase și rudimentare, sub ochii tot mai jenați ai unui luptător de elită ca Dave, cooptat între timp pe moșie, și sub mina severă a mamei, care se retrage numaidecât. Violența incredibilă pe care o stârnește filmul nu e nicăieri mai răscolitoare ca aici, teren pârjolit de privirea teribilă a celuilalt.

Sportul, în toată ecuația, e piesa de puzzle care lipsea, elementul care aduce cristalizarea acestei lumi. Foxcatcher devine un festival de rușine guvernat de acest muppet care, cu fiecare scenă, se afundă tot mai tare într-un ridicol care nu are nimic comic, ci e pur și simplu siderant. Cu alura sa dezarmantă de făuritor al propriei dramolete oedipiene, du Pont e consecința ultimă a acelui corp atletic popularizat în lume, grație cinematografului, de artiștii burlești, ajuns între timp o caricatură de atrofiere cu porniri imprevizibile. Abia prin „bunul” său, acest sportiv testosteronat blocat în muțenie (Channing Tatum, splendid), poate spera magnatul să trăiască la rândul său, parazitând un succes care nu va putea fi niciodată al lui. În rolul cetățeanului ideal, Mark Ruffalo – care se va mai confrunta cu familia du Pont și în Dark Waters (Todd Haynes, 2019), interpretând acolo un avocat pus pe fapte mari – e figura sacrificială, victima acestei demențe colective care, în film, se numește America. Nicio morală luminoasă la final; nicio renaștere. Miller – care a plecat de la Cannes cu un binemeritat Premiu de Regie, apoi s-a consacrat fotografiei și AI-ului, abandonând cinemaul – e un artist prea lucid pentru a mai crede în minuni.