Trips, heroes & love songs, volumul din 2013 al lui Florentin Popa, a fost probabil cel mai original și cel mai ghinionist debut din ultimii ani. Ar fi trebuit să rupă, în schimb n-a fost nominalizat la nici un premiu și a avut, cred, doar o cronică (și aia negativă). Habar n-am ce s-a întâmplat. Probabil era prea original pentru momentul acela – un cocktail în același timp retro și avangardist (imaginar tehnologic recent butășit pe linia muntenismelor lui Anton Pann, jocuri video și săbiile laser din Star Wars oferind lumina de neon pentru o inventivitate verbală absolut invidiabilă).

După patru ani în care a trolat intensiv pe Facebook (un mormăit în cea mai mare parte neinteligibil, compus dintr-un păsat în care au fost turnate în cantități aproximativ egale tehnologie Microsoft, muzică heavy metal și rant-uri politic incorecte), Florentin Popa se întoarce cu un volum care…

Dar să o iau de la început. Titlul, Efrafa, pare să fie o trimitere la Watership Down, adventure-ul lui Richard Adams cu iepuri pe post de Frodo Baggins. (Citisem cartea și mi-a plăcut ff mult, însă a trebuit să caut pe Google ca să fac conexiunea cu numele vizuinii controlate de maleficul iepure Woundwort). Coperta bate și ea în direcția asta. Însă întrebarea care se pune este: WTF? Care poate fi legătura dintre iepurii lui Adams și un poet român post-douămiist? În teorie, nu poate fi nici o legătură. În practică, volumul lui Florentin Popa e atât de mind blowing, încât toate conexiunile devin, cum să zic, firești.

Acum câțiva ani, Ștefan Baghiu observa că formula minimalistă din poezia română recentă a ajuns la un nivel de profesionalizare și standardizare atât de ridicat, încât și poeți mediocri pot produce texte OK sau măcar neridicole. Baghiu își exprima speranța că poeții vor renunța la discursul acesta perfect controlat, în care e greu nu doar să greșești, ci și să rupi plafonul, și vor începe să-și asume riscuri. Judecând numai după ce s-a publicat în 2017, se pare că exact acest lucru a început să se întâmple. Vlad, Moldovan, Vlad Drăgoi și Cosmina Moroșan au scos volume senzaționale. Dar Efrafa utilizează chiar toate butoanele de la consola de mixaj. E greu de găsit în poezia recentă un volum mai divers și în același timp mai compact.

Efrafa e un fel de operă rock împărțită în trei cicluri: Elil, Inlé, Owsla. Cele trei cuvinte sunt luate tot din Watership Down, și acolo își găsesc sensurile: Elil înseamnă dușman, Inlé e un fel de Hades al iepurilor, iar Owsla denumește elita iepurească. Accordingly, primul ciclu e cel mai violent, cu ranturi la adresa unui dujman sau a altuia, al doilea e mai melancolic, plângând iubiri pierdute, iar al treilea e un ciclu familial, în care sunt citați și câțiva prieteni poeți (Vlad Drăgoi și alții). Pentru a complica referințele, mottourile celor trei părți sunt lyrics ale formației crust punk Fall of Efrafa (tot un omagiu Watership Down), care între 2006 și 2009 a scos trei albume numite Owsla, Elil, Inlé.

Cum ziceam, Florentin Popa freacă toate butoanele din consolă. În volumul lui pot fi găsite:

- și agresiuni de tip rap (v. textul de deschidere, eu nu mai scriu man);

- și miorlăituri erotice de tip Cărtărescu în anii ’80;

- și colonoscopii familiale în genul Vlad Drăgoi (dar nu numai, cam toți douămiiștii și-au scos la produs dramele familiale): „tataie/ nu a murit de boală/ ci numai de rușine că nu-și găsea un rost,/ ca un windows instalat dă cinci ani care merge/ și face ce știe, doar că încet și prost”;

- și ștouri Zen în stilul kung-fu al lui Dan Sociu („și simți putere în lucrurile mici/ când ești Dracula și sugi sânge din țânțari”, „o mie de dupamiezi cu lumină tihnită uleioasă/ de soare reflectat în măsline mamut”);

- și referințe cyberpunk ultrasaturate de tehnologie, jocuri video (Vlad Moldovan, Vlad Drăgoi): „avem streamuri bitwise între noi șiraguri/ avem ochi sub lentile-oceli de insectă/ jumate întorși ca niște chei de argint/ avem hife de scâncet prefăcute în synth/ am vată stropită cu mercur în piept/ am hidrargir pe timus, am creierii faguri//am atât dex în mine că nu mă prind când mor”; „sub cerul ca un blue screen of death așteptând/ să se încarce luna, sacadând în blocuri verzui”;

- și fraze extrem de melodice („seara lasă katakana de-ojă și acid lisergic/ peste Kogălniceanu – bandă irizata de VHS/ tencuieli năpârlesc ca glazuri de corn magic/ în vapori de console, în aburi de NES”), și pasaje de deșert trash.

Pot fi găsite (precum în minunatul prietencorb – un fel de Puiul post-uman) până și chestii ultrasensibile, în stilul poemelor lui Iordan Chimet din capodopera Lamento pentru peştişorul Baltazar. Și multe altele.

Această diversitate nu este însă efectul unui amestec produs de colportarea unor influențe. Efrafa este foarte compact – conține multitudini, dar în stilul său. Să-l luăm pe Cărtărescu: la Florentin Popa nu apare un Cărtărescu clonat, ci unul recreat: așa cum Cărtărescu însuși manevra în Levantul ADN-ul poeziei românești, Efrafa imaginează ucronic ce ar fi scris Cărtărescu în anii ’80 dacă în loc de iubite fantasmatice ar fi strâns în brațe o consolă Atari, iar creierii i-ar fi fost transformați în jeleu moale nu de feromonii amplificați ai unui București inexistent, ci de bomba cu fragmentație care este Facebookul:

„lumină de lustra cu molie cuibărită în cupă

poți să locuiești acolo fericită mică molie a cupei de lustră

lumină de copilă stricată în becul strâns direct în palme

lumină înghețată peste ploiești ca peste northrend

lumină nădușita în kalimdor

lumină de meduză prismatică înjunghiată de cerneală cyan

nekobasu în care înotam de pe elena doamna pe domnișori

făcând cărare ca o mână de mamă prin iarba crescută sub asfalt

lumină irizată pe unghii degerate de pe elitre de scarabei

împingând soarele ca pe un clopot mut

lumină de case cu pervaz sfărâmat

înmănușată în aburi de ceai

lumină chihlimbar fosfor de monitor CRT

luminând heruvimii tastând slavă în Vim

lumină cu cozi de păun țâșnită din mâini înțepate

lumină cuibărită între sâni de Hecate

lumină ce violează pământul

pătrunzând prin onix prin splină prin fose”.

Sau:

„de la băieței de aluminiu patinat

înțepenind cu degetul întins spre pisici de aramă

pășind tiptil pe frontoane dorice

la maculaturi de sticlă

de la restaurante giuvaer în surpături cu șiraguri

străzi genoveze idilice pictate pe pereții lor exteriori

ca un Voroneț al capitalismului”

Și una care vine doar din ADN-ul lui Florentin Popa:

„turturelele Disney dau rotocol

uguind fa minor pă pervazu la giam

«cipcirip e mișto dar totuși ce-i viața?»

cu ochi mari dă copil le zic nu știu man

gen să naște dân futai și să fute cu-alcool

și n-am lacrimi nici palme să-mi acopere fața

îngerime în ou și omletă-n cavou

 

tu frate Robert trebea să fii om nou

și-ai fugit în Suedia să te faci una cu ceața

plm faci în Skanstull la cinci dimineața

cu un zâmbet electric. și ce cântec eclectic

îți îngână pe tâmple roțile dă metrou?”

Pe scurt: citiți Efrafa. Originalitatea și forța lui sunt splendide, orbitoare.